Inchisi, torturati, infometati, spanzurati, injunghiati, impuscati, ucisi prin inghetare sau ingropati de viu, batjocoriti pana la dezumanizare sunt doar cateva dintre metodele experimentului anticrestin prin care sute si mii de martiri ai lui Hristos si-au sacrificat viata in perioada comunista. La 17 ani de la incheierea unuia din ciclurile opresiunii, martiriul acestora este inca putin cunoscut. Dupa cum constata si "Societatea academica pentru adevarul istoric", un grup universitar constituit dupa prezentarea Raportului Tismaneanu, astazi se vorbeste extrem de mult despre disidenta fara o zi de inchisoare, eludandu-se sacrificiul sutelor de mii de detinuti cu adevarat anti-comunisti. Lucrarea din care redam mai jos cateva extrase a fost lansata la Patriarhie in Saptamana Mare si releva adevaratul caracter al regimului comunist: de sistem supranational, anticrestin, antiuman, impus popoarelor prin forta militara a imperiului sovietic si prin forta ideologic-represiva a internationalelor comuniste. Acestui monstru i s-au opus destui preoti si episcopi, monahi si teologi, militari si studenti, luptatori anticomunisti sau simpli tarani. Despre martiriul lor scriu autorii volumului "Martiri pentru Hristos din Romania, in perioada regimului comunist". (Victor RONCEA)
Impunerea regimului comunist de sorginte sovietica, in anul 1945, a adus dupa sine restrictionarea drastica a libertatii religioase din Romania. Noul cadru juridic si de exercitare a misiunii bisericesti din Romania era preluat dupa modelul sovietic cristalizat in timpul razboiului de aparare a patriei. Atunci cand Stalin i-a chemat pe ierarhii ortodocsi care supravietuisera gulagului sovietic si i-a repus in posturile ocupate odinioara, cu rolul declarat de a sustine moral si chiar material razboiul impotriva Germaniei naziste, lumea libera asista la o schimbare fundamentala in relatia dintre regimul comunist si Biserica Ortodoxa Rusa. Reactia imediata a celor din lumea libera a fost desigur, negativa, sustinandu-se ideea ca, ar fi vorba de o Biserica "comunizata" de Stalin, un fel de marioneta, prin care acesta arata Occidentului ca in URSS se respecta libertatea religioasa. Obiectiv vorbind, insa, situatia relatiei dintre cele doua puteri chiar se schimbase. Pentru Biserica insemna minimum de existenta, intr-o societate care il nega pe Dumnezeu si propaga in mod vadit ateismul. Pentru regimul sovietic insemna un nou instrument de control si manipulare, in interesele dictate de Partidul Comunist, atat pe plan intern, cat si extern. In felul acesta, Biserica putea fi mai usor compromisa in ochii credinciosilor, iar, pe masura ce socialismul se construia, aceasta urma sa dispara ca institutie, considerata o carie a lumii comuniste.
Biserica si URSS
Insa, prin existenta ei, a dogmei si a misiunii sale, Biserica intemeiata de Mantuitorul Iisus Hristos constituia o piedica serioasa pentru regimul comunist, cu binecunoscuta sa ideologie atee, potrivit careia "religia este un opiu al popoarelor".
In cazul Bisericii Ortodoxe Romane, trebuie spus ca, in perioada interbelica, s-a manifestat deschis impotriva persecutiei religioase din Rusia sovietica. In martie 1930, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane dadea o circulara prin care cerea slujitorilor si credinciosilor sai sa inalte rugaciuni catre Dumnezeu, pentru crestinii prigoniti peste Nistru, in aceasta initiativa fiind angrenate si societatile preotesti, asociatiile religioase, pentru tinerea de conferinte publice.
Modelul sovietic, implementat prin ARLUS
Instalarea regimului comunist, prin impunerea guvernului dr. Petru Groza (6 martie 1945), gasea Biserica Ortodoxa Romana intr-o pozitie defensiva. Cunoscandu-i trecutul anticomunist interbelic, noul regim politic intampina probleme in ceea ce priveste acomodarea Bisericii cu modelul sovietic, ce trebuia preluat si aplicat in cele mai mici detalii. In primul rand, era nevoie de schimbarea tabloului format in perioada interbelica. Printr-o abila propaganda comunista, imaginea negativa a regimului sovietic fata de Biserica Rusa era contrazisa total in nenumaratele discursuri tinute de politicienii adusi de noile vremuri, in articolele si intrunirile politice cu iz cultural, de apropriere de Uniunea Sovietica, cum era, de pilda, "Asociatia Romana pentru strangerea Legaturilor cu Uniunea Sovietica" (ARLUS). In planul comunistilor romani, dictat de Moscova, era nevoie de o apropiere sincera fata de marele prieten de la Rasarit.
Redeschiderea lagarelor si crucea Patriarhului Justinian
Imediat dupa instalarea guvernului Groza, lagarele initiate odinioara de regele Carol al II-lea erau acum redeschise, iar altele nou amenajate, la Targu Jiu, Caracal, Lugoj sau Slobozia. Intimidarile erau un alt mijloc de exercitare a autoritatii regimului secular in problemele Bisericii. Ori, acestea se puteau face fie prin arestari, cum s-a procedat in timpul alegerilor din noiembrie 1946, fie pe fondul procesului intentat lui Iuliu Maniu, in 1947, atunci cand majoritatea slujitorilor ortodocsi au refuzat sa-l infiereze de la altar pe fostul sef al taranistilor romani.
Instalarea definitiva a regimului comunist in 1948 aducea dupa sine atentarea grava la pozitia Bisericii Ortodoxe Romane. Practic, Biserica are doua istorii: una croita de potentatii vremii, iar alta care se dezvaluie abia acum, prin documentele cercetate de istorici. De exemplu, prin atitudinea sa, patriarhul Justinian Marina poate fi considerat un slujitor care a inteles ca trebuie sa-si duca crucea pana la capat. S-a folosit de pozitia sa si de prietenia cu Dej, pentru a se impotrivi imixtiunilor politicului in treburile bisericesti, apoi s-a debarasat de potrivnicii care puteau aduce rau Bisericii, uneori cazand in capcana compromisului, dar a scos institutia pe care o conducea din conul de umbra impus de comunisti. A cazut in capcana compromisului, ca urmare a presiunilor foarte mari de moment, in speranta unei apropiate eliberari de sub comunism.
Ana Pauker scoate religia din scoli
Atunci cand Religia a fost scoasa din scolile de stat (august 1948), patriarhul Justinian, cu ajutorul ierarhilor, a initiat proiectul de catehizare in biserici, insa a fost blocat de Securitate si de Ministerul Cultelor, la cererea liderilor comunisti Ana Pauker si Vasile Luca. Toate initiativele ulterioare ale patriarhului Justinian sau ale diferitilor factori din conducerea bisericeasca pentru educarea tineretului in biserici au fost sortite esecului, Ministerul cultelor avand permanent sub observatie aceasta problema.
De asemenea, pentru un control mai riguros asupra unei parti a credinciosilor crestini din Ardeal, regimul comunist a trecut la campania de readucere a greco-catolicilor la Ortodoxie. S-a urmarit indeaproape scenariul ucrainean din anul 1946, statul comunist fiind artizanul acestei mutatii religioase, printr-o abila campanie in presa, intimidari, folosirea represiunii chiar, dar mai ales prin specularea sensibilitatilor responsabililor din Biserica Ortodoxa Romana. Modul de desfasurare a acestei campanii, pe langa reactiile negative evidente care au aparut, a fost dezavuata de ierarhi ortodocsi, precum Justinian Marina, dar mai ales de Nicolae Balan, care nu a acceptat sa participe la unele evenimente consumate in perioada septembrie-decembrie 1948, ci doar la cele cu caracter ceremonial. Initiativa statului a fost desavarsita la 1 decembrie 1948, atunci cand, in Monitorul oficial, s-a publicat legea de desfiintare a Bisericii Greco-catolice.
Valurile de represiune si rezistenta anticomunista
Frecventelor opozitii ale Sinodului, partidul le-a raspuns cu valuri de represiune, cum a fost cel din noaptea praznicului "Adormirii Maicii Domnului" din 1952, printr-un simplu ordin de cabinet al ministrului Afacerilor Interne (ord. 410/1952). Atunci, sute de preoti care avusesera functii de decizie in institutiile Bisericii au fost retinuti, anchetati si trimisi la Canal, in injositoarea "brigada a hotilor". Alti slujitori au fost arestati doar pentru faptul ca erau etichetati "chiaburi" de catre organele locale de partid, iar o categorie aparte a fost reprezentata de cei care au sprijinit rezistenta armata anticomunista din munti.
Totodata, putem afirma ca valurile de represiune se declansau pe fondul consolidarii autoritatii Partidului Comunist in stat, dupa "demascarea" deviationistilor din 1952, sau dupa evenimentele de la Budapesta din 1956 si retragerea trupelor sovietice in 1958. Acuzatiile ce li se aduceau clericilor erau incadrate in mai vechiul Cod penal al regelui Carol al II-lea, din 1936, cu celebrul articol 209 ("uneltire contra ordinii sociale") dedicat legionarilor, dar si in alte legi, precum Decretul regal 856/1938, privitor la "siguranta in stat". Ulterior, in anii '50, comunistii aveau sa mai adauge articolul 193, pentru faptele, considerate penale, savarsite inainte de 23 august 1944, cu sintagma "activitate intensa contra clasei muncitoare". Faptele penale incadrate la acest articol erau, de pilda, tinerea si publicarea de conferinte si alte lucrari, care aratau adevarata fata a comunismului din Rusia interbelica.
Prigoana si intoarcerea la catacombe
In inchisorile comuniste, viata religioasa a capatat un tablou de catacomba. Nenumarate sunt marturiile care contureaza veritabile momente de traire crestina, atunci cand slujitori ai altarului savarseau slujbe, incurajandu-i si dandu-le incredere in ajutorul divin colegilor de suferinta. Cu toate torturile orchestrate de oamenii regimului, cum a fost in "experimentul Pitesti", temnita comunista a reprezentat locul in care multe suflete au cunoscut transformarea spirituala si apropierea de Hristos, creand modele pentru crestinismul contemporan.
Aceasta represiune impotriva slujitorilor Bisericii lui Hristos era de fapt o noua persecutie, o revenire la vremurile de prigoana din vremea Imperiului roman. Se foloseau aceleasi denunturi platite, unele anonime, ale asa-numitilor "turnatori" la Securitate. Intrucat preotii refuzau sa sustina initiativele Partidului Comunist cu privire la muncile agricole in zilele de sarbatoare sau la strangerea cotelor - precum jertfele ce trebuiau aduse odinioara imparatului - acestia erau considerati "dusmani ai poporului" si tratati ca cetateni inferiori, copiii lor avand mult de suferit. Ineficienta economiei si agriculturii socialiste era imputata preotilor si credinciosilor, considerati "sabotori" in aplicarea directivelor date de partidul-stat, asa cum crestinii primelor veacuri erau considerati vinovati pentru raul care se abatea asupra imperiului, ca pedeapsa de la zeitati.
"Uneltitorii legionari"
Preotii de mir si credinciosii nu reprezentau singurele impedimente ale Bisericii pentru regimul de tip sovietic. Monahismul ortodox constituia un obstacol serios pentru construirea socialismului in Romania. Pentru comunisti, monahii trebuiau compromisi, iar manastirile desfiintate, astfel incat sa nu mai existe focare de misticism si pelerinaje ale credinciosilor, organizate, de multe ori, cu girul episcopilor.
Refuzul patriarhului Justinian Marina de a accepta planul de reformare a monahismului, adus in Sfantul Sinod de reprezentantii puterii seculare, cu toate presiunile exercitate asupra sa, a determinat autoritatile sa recurga la un alt val de arestari. In perioada 1958-1959, au fost arestati cei din jurul patriarhului, slujitori considerati de incredere, teologi, dar si multi preoti care "unelteau" impotriva regimului. Au fost formate loturi de "uneltitori", precum "Rugul Aprins", "Viforata", sau lotul preotilor de la Episcopia Aradului. Acesti clerici au fost "demascati" ca "ascultau posturile straine de radio", comentand negativ, ca tineau "sedinte legionare" in care educau tinerii etc. simpla calitate de a fi credincios sau teolog insemna, pentru tortionarii regimului comunist, a fi legionar, dupa cum i s-a imputat lui Teodor M. Popescu, in ancheta de la Securitate: "Esti legionar pentru ca esti teolog si, fiind teolog, esti anticomunist, iar a fi anticomunist inseamna a fi legionar". Pentru aceste "culpe" s-au dat pedepse grele, intre 10-25 ani de temnita grea.
Aceste detentii, totusi, nu au durat pana la expirarea pedepselor, deoarece, in perioada 1963-1964, statul comunist, in dorinta de a adopta o destindere pe plan international, i-a gratiat pe toti detinutii politici; dupa ce acesta incercase sa-i reeduce, pentru lumea socialista care aparuse intre timp.
Cu toata opozitia unor ierarhi, monahismul a cunoscut o severa diminuare, ca urmare a aplicarii de la o eparhie la alta a Decretului 410, adoptat de catre Marea Adunare Nationala in 1959. Aceasta transformare profunda a monahismului ortodox era a doua in istoria Bisericii, dupa cea din timpul domniei lui Cuza.
De represiune nu a fost ferit nici patriarhul Justinian, care a cunoscut un scurt domiciliu obligatoriu la Dragoslavele si doua incercari de otravire orchestrate de autoritati, potrivit celor spuse de marele duhovnic ortodox roman, parintele Cleopa Ilie. De altfel, metodele represive ale regimului comunist aveau sa fie resimtite si de mitropolitul Sebastian Rusan al Moldovei, finul lui Petru Groza si, se pare, de episcopul Andrei Magieru al Aradului.
Crimele din Basarabia
Un caz aparte al istoriei bisericesti recente a Romaniei este cel al Basarabiei si Bucovinei de nord. Dupa cedarea nelegitima a celor doua provincii, in vara lui 1940, ca urmare a presiunii sovietice, viata religioasa de peste Prut a cunoscut o prigoana greu de imaginat, asemanatoare cu cea desfasurata in Rusia interbelica. La sosirea trupelor sovietice, cu sprijinul comitetelor de primire, preotii au fost persecutati cu atata brutalitate, incat imaginile sinistre il trimiteau pe privitor la epoca persecutiilor pagane din primele secole crestine. Altii au fost arestati, anchetati de NKVD, apoi ucisi, dupa mutarea lor in imperiul sovietic. In stadiul actual al cercetarilor putem spune ca aproape 50 de slujitori ai altarului au cunoscut moartea muceniceasca numai in perioada ocupatiei sovietice de un an de zile, in acest spatiu vitregit de evenimentele istoriei. Bisericile au fost pangarite, jefuite si chiar transformate in grajduri, depozite sau inchise. S-au fixat biruri pentru functionarea lacasurilor de cult, pe care credinciosii le plateau sovietelor, pentru a se ruga in continuare la Dumnezeu.
Dupa revenirea autoritatilor romane, lacasurile de cult au fost refacute, iar preotii reinstalati in posturile lor. Insa, precum se stie, prigoana a fost declansata din nou, dupa 1944, cand trupele sovietice au reocupat cele doua provincii romanesti.
RUSAN, Sebastian (nascut in 1884, la Secasel, jud. Tarnava Mica; decedat in 1956, la Bucuresti; confesiunea: ortodoxa; profesia: mitropolit; domiciliul: Iasi)
DANIIL, Sandu Tudor (Teodorescu Alexandru-nume real), (nascut in 1896 la Bucuresti; decedat in 1962 la Penitenciarul Aiud; confesiunea: ortodoxa; profesia: ziarist, ieroschimonah; domiciliul: Schitul Rarau, jud. Suceava)
Parintele Daniil de la Rarau se impune celor de azi prin opera si activitatea sa pe taram religios, dar si prin biografia sa, paradoxala, plina de evenimente remarcabile, dar care ascunde in spatele diversitatii constanta unui caracter ferm, nedispus la compromisuri, aflat mereu in cautarea Adevarului. In 1929 el face o calatorie la muntele Athos, unde sta cateva luni. Pentru o scurta perioada, in noiembrie 1942, este arestat pentru vechile sale convingeri de stanga, pentru a fi trimis in lagarul de la Targu Jiu, dar este rapid eliberat. Demobilizat in 1944, Sandu Tudor hotaraste sa inceapa o viata noua, gasindu-si refugiul spiritual la manastirea Antim. Aici, el este unul din principalii initiatori ai asociatiei "Rugul Aprins", intalnire considerata de unii exegeti unica intre intelectualii romani ai veacului si Biserica Ortodoxa. La sfarsitul lunii iunie 1948, a fost ridicat de catre Securitate pentru pretinse ilegalitati facute pe frontul din est, Sandu Tudor fiind condamnat la doi ani de inchisoare intr-un proces in care s-a comportat cu mult curaj.
Eliberat in 1952, el se reintoarce in randurile monahilor la manastirea Sihastria Neamtului, devenind ieroschimonahul Daniil Tudor. A fost arestat din nou in noaptea de 13 spre 14 iunie 1958, impreuna cu alte 15 persoane care vor forma lotul "Teodorescu Alex si altii". Sandu Tudor este acuzat initial pentru savarsirea infractiunii de "uneltire contra ordinii sociale". Pentru a afla date suplimentare, anchetatorii ii introduc in celula un informator care da mai multe note referitoare la atitudinea parintelui Daniil. Pe 22 iulie are loc marea lovitura pentru Sandu Tudor. Vazand ca nu pot scoate nimic de la el, anchetatorii hotarasc sa treaca la demascarea prin confruntare. Considerand aceste lucruri insuficiente, anchetatorii rascolesc in biblioteci si descopera articolele anticomuniste ale lui Sandu Tudor. Este invinuit de "activitate intensa impotriva clasei muncitoare". Pe baza slabului material probatoriu strans, Sandu Tudor a fost acuzat de "activitate ostila clasei muncitoare si de sustinere a fascismului, de "organizare a unei activitati contrarevolutionare in cadrul asociatiei <<Rugul Aprins>> in perioada 1945-1948". Fiind considerat liderul grupului, el a fost condamnat la 25 ani "temnita grea", pentru "uneltire contra ordinii sociale" si 15 ani de "detentiune riguroasa", pentru "activitate intensa contra ordinii sociale".
Putinele marturii pastrate arata ca era atat de reumatic, incat trebuia transportat cu patura. Pe 16 noiembrie 1962, parintele Daniil a trecut la Domnul. Cauza mortii: "hemoragie cerebrala". Locul unde a fost inmormantat nu se cunoaste nici pana azi.
GHIKA, Vladimir (nascut in 1873 la Constantinopol, Turcia; decedat in 1954 la Penitenciarul Jilava; confesiunea: romano-catolica; profesia: preot; domiciliul: Bucuresti)
Vladimir Ghika a studiat la scoala de stiinte Politice din Paris (1893-1895), iar dupa alti trei ani de studiu in Romania, a urmat cursurile de Filosofie scolastica si Teologie la Roma si Salonic. A desfasurat o intensa activitate diplomatica, culturala si religioasa la Roma si Paris unde a si fost hirotonit preot, la 7 octombrie 1923. Cercetarile istorice recente demonstreaza faptul ca monseniorul Vladimir Ghika a stat in atentia serviciilor de informatii comuniste romanesti inca din 1945, care l-au trecut pe lista prioritara de urmariti. De altfel, notele informative ale acestor servicii il catalogau drept un potential pericol la adresa noului regim, ca urmare a calatoriilor sale efectuate in Ardeal, unde era legatura dintre Nuntiatura Apostolica si parohiile catolice de acolo, prin apelurile la unitate intre catolici si ortodocsi, lansate in acea perioada, prin colaborarea sa cu ASTRU (Asociatia Studentilor Romani Uniti). La 18 noiembrie 1952, in drum spre locuinta unui bolnav, a fost arestat de Securitate si dus la inchisoarea Uranus din Bucuresti, alaturi de alte 20 de persoane, preoti, calugarite si laici. Dupa un an de ancheta, a fost acuzat de "tradare" si "spionaj in favoarea Vaticanului" si deferit Tribunalului Militar din Bucuresti, care l-a condamnat la 3 ani de temnita grea. Pentru executarea pedepsei, monseniorul Ghika a fost internat la Penitenciarul Jilava, la 25 octombrie 1953. A suferit foarte mult din cauza regimului de incarcerare, a hranei foarte proaste si extrem de reduse, a lipsei de imbracaminte, a bolilor de care suferea. A fost palmuit si torturat, fiind supus unui tratament inuman, inclusiv "spanzurarii electrice", pentru a-l convinge sa semneze declaratiile false cerute de anchetatori. Preotul Hieronim Menges, coleg de celula cu Ghika, marturisea urmatoarele in legatura cu aceste suplicii: "Pe monseniorul Ghika il duceau in camera de tortura si il puneau la spanzuratoarea electrica: doua jumatati de inel iti strangeau gatul si te ridicau in aer. Totusi, pentru monseniorul Ghika se facea in mod constant un scurt-circuit ori de cate ori inelele se strangeau si incepeau sa-l ridice". O marturie a preotului Matei Boila ne prezinta o alta metoda folosita de Securitate pentru a-l determina pe Ghika sa marturiseasca neadevarurile pe care aceasta i le cerea. Astfel, i-a fost inscenat un proces, urmat de o condamnare la moarte, dupa care a fost scos din celula si dus la locul de executie. A fost legat la ochi si s-a comandat "foc", sceneta dramatica terminandu-se cu detunaturi de arma cu gloante oarbe. Vladimir Ghika a murit la 16 mai 1954, dupa ce si-a prezis ziua si ora mortii. Dosarul penal nr. 1109 de la CNSAS intitulat "H. Menges si altii", recent desecretizat de SRI, ne ofera informatii privitoare la procesul farsa din octombrie 1953, in care a fost implicat monseniorul Vladimir Ghika. Prin Sentinta nr. 1234 din 24 octombrie 1953, Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti l-a condamnat pe Mons. Vladimir Ghika la 3 ani temnita grea si confiscarea averii pentru "complicitate la crima de inalta tradare".
GAFENCU, Valeriu (nascut in 1921 in comuna Sangerei, jud. Balti; decedat in1952, la Penitenciarul Tg. Ocna; confesiunea: ortodoxa; profesia: student; domiciliul: Iasi)
Biografia:
Tatal lui Valeriu, Vasile Gafencu (nascut in 1886), fusese deputat in Sfatul Tarii, forul care a votat, in 1918, unirea Basarabiei cu Romania. Pentru aceste "pacate", in 1940 este deportat de ocupantii sovietici in Siberia (de unde nu s-a mai intors niciodata). Fiul sau, Valeriu, a evitat (temporar) un asemenea deznodamant; se fereste din calea trupelor sovietice, trecand, de unul singur, in Romania si inscriindu-se la Facultatea de Drept din Iasi. Arestat datorita apartenentei la Fratiile de Cruce, dupa rebeliunea legionara din ianuarie 1941, a ramas in detentie si dupa lovitura de stat de la 23 august l944, cand a refuzat sa semneze cererea de eliberare conditionata. Episodul care l-a ridicat pe Gafencu la prestigiul deosebit de care se bucura azi este salvarea pastorului Richard Wurmbrand, cu pretul propriei vieti. Faptele s-au petrecut in penitenciarul Targu Ocna. Preiau, cu deferenta cuvenita martorului direct, marturia lui Ion Popescu: "Gh. Ardeleanu a fost tratat cu streptomicina ce i-a fost data si s-a insanatosit, cu toate ca era la un pas de moarte, inaintea inceperii tratamentului. Victor Stratan, care nu avea o afectiune TBC grava, a oferit streptomicina lui Valeriu Gafencu, ca sa-l salveze de la moarte. Valeriu, insa, a socotit ca este mai de folos pentru el sa ofere aceasta streptomicina unui frate de suferinta din aceeasi camera cu el, lui Richard Wurmbrand. Acesta fusese, in tinerete, membru de frunte al PCR, apoi s-a crestinat, devenind pastor protestant al unei organizatii protestante cu sediul in Suedia. Richard Wurmbrand, in urma tratamentului, s-a insanatosit si a fost mai tarziu eliberat, iar Valeriu Gafencu a murit.
In 1940, Valeriu Gafencu devine student al Universitatii din Iasi, in cadrul Facultatii de Drept. In 1941, cu doar doua zile inaintea declansarii rebeliunii legionare, ajunge sef al Fratiilor de Cruce din orasul Iasi. Aceasta imprejurare s-a dovedit fatala pentru destinul studentului basarabean. Gafencu s-a implicat in tulburarile locale, rapoartele autoritatilor semnaland faptul ca, in prima zi a rebeliunii, acesta s-a deplasat la Liceul de baieti "Mihail Kogalniceanu" si a "ordonat suspendarea cursurilor pentru o ora". Prin sentinta nr. 485/25 mai 1941 a Tribunalului Militar al Corpului IV Armata (Iasi), Valeriu Gafencu a fost condamnat la 3 luni inchisoare corectionala si 2000 lei amenda corectionala, pentru culpa de a-i fi instigat pe elevi la greva de protest fata de guvern si de solidarizare cu legionarii rasculati in Capitala. Gafencu a primit o noua condamnare, in anul 1942 (25 de ani munca silnica), pentru organizarea unei sedinte a Fratiei de cruce din cadrul Liceului militar din Iasi. Instaurarea regimului comunist l-a gasit pe Valeriu Gafencu tot la Aiud, unde, pana in 1946, a existat un regim de detentie mai bland. In 1946, Gafencu a refuzat sa treaca, cu un grup, granita de vest (fapt care ar fi fost posibil in conditiile de atunci), pentru ca doi ani mai tarziu sa refuze si "eliberarea, cu conditia plecarii in Basarabia, devenita parte a URSS-ului". Gafencu a refuzat, astfel, ideea unei salvari facile, preferand ispasirea intregii pedepse.
Chiar daca Valeriu Gafencu a fost un laic, prezenta lui este binemeritata in acest Martirologiu crestin, prin faptele sale, univoce in privinta trairii religioase si a jertfelniciei netrucate.