Cum s-a ajuns la cel de-al doilea Guvern Tariceanu, de ce sau cine e de vina - se stie foarte bine. In ultimele saptamani, de cand a devenit limpede ca ne apropiem de oficializarea rupturii dintre PNL si PD, dintre premierul Calin Popescu Tariceanu si presedintele Traian Basescu, datele problemei au fost intoarse pe toate fetele. E adevarat ca interpretarile difera in functie de argumente sau de partizanate. Oricum, mai important e acum ce urmeaza.
Contextul politic in care noul Guvern va porni la drum e - categoric - dificil. Totusi, daca nu intervin conjuncturi grav-destabilizatoare (de pilda o decizie a PSD de a vota o motiune de cenzura), al doilea Cabinet Tariceanu poate functiona pana la sfarsitul lui 2008, pana la parlamentarele la termen. Si anume foarte bine, in ciuda aparentelor defavorabile.
In primul rand, pentru ca, aproape monocolor fiind - dominat de PNL, cu complementul UDMR, formatiunea etnicilor maghiari fiind recunoscuta de premier drept "partener loaial" -, noul Guvern are sansa unei coordonari coerente a aparatului de stat. Sustinerea parlamentara subreda nu e un impediment, nici nu sunt necesare complicitatile sau compromisurile cu PSD in legatura cu care se speculeaza atat de mult in aceste zile. Sprijinul decisiv le vine liberalilor din alta parte: dinspre coalitia anti-alegeri anticipate, foarte larga in cele doua Camere. Parlamentarii din toate partidele - minus cele pro-prezidentiale, respectiv PD si PLD - n-au incotro: vor accepta Guvernul minoritar pentru ca nu vor sa-si incheie mandatul inainte de termen. Liberalii au interesul sa fie lasati sa guverneze, iar celelalte partide si chiar si o buna parte dintre legislatorii PD-PLD vor sa ramana deputati si senatori. Alte compromisuri suplimentare nu sunt necesare pentru ca formula de acum sa se dovedeasca stabila.
In al doilea rand, Guvernul poate fi eficient prin functionarea sa cvasi-autonoma. Nu e adevarat - cum de asemenea se repeta insistent - ca un Cabinet minoritar, odata instalat, nu poate rezista fara sustinere parlamentara. Daca majoritatea e ostila, atunci - fireste! - legile si celelalte acte normative dorite de Executiv nu vor trece; dar gestiunea unei tari inseamna nu numai elaborare juridica in sprijinul actiunilor ministeriale, ci si rezolvare a problemelor zilnice, pe baza legislatiei existente. In mecanismul foarte complicat care este administratia nationala, centrala si locala, asta inseamna multe lucruri, cu multe argumente de atractie si de convingere. Cu exceptiile stiute, in cateva institutii in care, conform Constitutiei, directorii sau consiliile de administratie sunt desemnate de presedinte sau de Parlament, restul numirilor in intreaga piramida a aparatului de stat subordonat echipei ministeriale, in ultima instanta primului-ministru, n-au nevoie de alte aprobari. Ca si deciziile curente, de zi cu zi, privitoare la o multitudine de chestiuni economice, de politici sectoriale, de alocari bugetare catre institutiile subordonate din teritoriu s.a.m.d. Mai diversa, mai fragmentata e gestiunea administratiei locale, unde alegerile au condus la echipe dominate de partide diferite in judete si in localitati diferite. Insa si acolo exista prefecti, servicii "descentralizate" ale ministerelor si corpuri de control guvernamental care isi joaca rolul lor in strategia de ansamblu a gestiunii tarii.
Cu alte cuvinte, un Guvern minoritar, chiar daca nu e sustinut parlamentar (dar a fost validat si nu e destituit printr-o motiune de cenzura) detine parghii de actiune numeroase, indeajuns pentru a putea fi performant...