Pastrarea identitatii de solutie in cazul identitatii de probleme constituie o premisa solida pentru satisfacerea nevoilor de securitate si stabilitate intrucat confera predictibilitate actului politic. Chiar daca iesirea gasita nu este perfecta este mai bine ca logica ei sa fie pastrata decat sa dam unor impasuri similare dezlegari mergand cand intr-un sens cand intr-altul. Alternativa este regimul multiplelor standarde; cu riscul inerent al arbitrariului.
Simplul fapt ca principalii actori politici ai lumii se straduiesc sa convinga ca planul Ahtisaari, propus ca terapie a crizei kosovare, nu va fi un precedent - niciodata sa nu spui niciodata! - constituie recunoasterea constiintei incarcate a celor care il sustin. Ei admit implicit ca iesirea preconizata este gresita ori nefericita sau, cel putin, imprudenta. Din atare perspectiva este doar auto-amagire sa afirmi ca asa-zisul "statut final" imaginat pentru provincia Kosovo - si acordat inainte ca aceasta sa fi atins standardele democratice cerute de comunitatea internationala - nu va fi invocat ca precedent. Nici un instrument juridic nu poate rapi faptelor capacitatea de a exista fara sa riste a provoca revolta lor impotriva dreptului. In silogismul juridic premisa majora - norma - si premisa minora - faptul - sunt independente. Maximul posibil este sa faci ca relatia dintre ele sa fie variabila si ca, deci, aceluiasi fapt sa ii aplici mereu o alta norma, cu consecinta de a ajunge de fiecare data la o alta concluzie. Haosul decurgand dintr-o astfel de cinica abordare este lesne de imaginat.
Desi constienta de riscuri, UE pare mai speriata de perspectiva unei noi dezbinari intre neo-conservatorii si realistii din propriile randuri, indusa de o posibila recunoastere unilaterala a independentei auto-proclamate a Kosovo de catre SUA. Ea spera sa scape prin formula de "suveranitate sub control international" ceea ce este o contradictie in termeni. Or, o solutie definita prin recurgere la nonsensuri nu este decat un mare nonsens, o absurditate.
Rusia pare interesata de folosirea precedentului kosovar in Transnistria, Crimeea, Abhazia sau Osetia de Sud dar, pe de alta parte, doritoare sa il evite in Cecenia. Un Ahtisaari care sa propuna recunoasterea internationala a secesiunii cecene nu s-a nascut inca. In schimb, apararea Serbiei - ceea ce include impartirea Kosovo sau autodeterminarea Republicii Srpska drept formule de rezerva - constituie calea pastrarii influentei strategice ruse in Balcani.
Cat despre ceilalti secesionisti, pe termen lung, mai importanta este pastrarea status-quo-ului lor incert decat obtinerea independentei lor de natura a crea Rusiei mai multe probleme si obligatii decat avantaje. Iata de ce este logic ca Moscova sa blocheze prin veto in Consiliul de Securitate planul impunerii independentei kosovare, impingand astfel atat UE cat si alianta transatlantica spre dezbinare dar, paradoxal, si pe sarbi, transnistreni, abhazi, osetini sau malorusi in bratele Kremlinului.
Pentru a iesi din impas UE nu are nici a se opune independentei regiunii Kosovo nici transformarii acesteia in precedent ci trebuie sa gaseasca o formula spre a permite Serbiei sa scape de sindromul kosovar in contextul unei ordini regionale integrate care sa devina un precedent bazat pe principiul securitatii europene.
In acest sens o Conferinta internationala pentru Balcanii de Vest pare singura cale de urmat.