Centenarul rascoalei din 1907 s-a desfasurat intr-o atmosfera de ignorare, ca si cum ar fi vorba de un moment neinsemnat, fara sa se incerce a se judeca ce a fost intr-adevar, din ce cauze, cu ce urmari si care este locul pe care-l ocupa acel tragic moment in istoria nationala. Membri din acea vreme ai Academiei Romane au luat atunci atitudine, s-au pronuntat, au condamnat chiar ceea ce era de condamnat. Nici astazi nu se cuvine ca cel mai inalt for de stiinta si cultura al tarii, dar si institutia aparatoare a inaltelor valente ale natiunii, sa taca in aceasta privinta.
Istoria trebuie sa fie judecatorul impartial, care, dincolo de considerente partizane, cu totul nepotrivite cand este vorba de a judeca, mai ales evenimente desfasurate cu o suta de ani in urma, trebuie sa-si spuna cuvantul, pentru ca trecutul sa fie corect inteles si pentru ca oamenii sa traga invatamintele generale.
In 1907 a avut loc o tragedie nationala. Ea n-a izvorat din provocari externe sau din activitatea unor agitatori interni, chiar daca si astfel de actiuni au avut loc, dar ele n-au facut decat sa se adauge tensiunilor existente, tot asa cum in 1989 astfel de actiuni au fost minore fata de explozia a milioane de oameni. Izvoarele rascoalei, cea mai mare inregistrata in Europa acelei epoci, trebuie cautate inainte de toate in evolutia pe care o avusese chestiunea agrara, in fiintarea a doua Romanii, una mai ales institutionala, urbana si a categoriilor posedante, de mare succes, si cealalta a unei lumi care traia mai departe in conditiile de intuneric ale veacului de mijloc, fara pamant sau cu pamant neindestulator, neinvatata sa fructifice in parametri moderni si acel pamant, multi tarani traind in bordeie, cu hrana neindestulatoare, cu boli si mai ales in nestiinta. Cealalta Romanie, Romania moderna care se constituise, cu bilantul stralucit din 1906, era si ea o realitate si o lectie pentru neputintele noastre de astazi, dar si aceasta lume a "robilor albi ai brazdelor negre" evocati de Nicolae Iorga, nu a fost un lucru inventat, ci o parte a societatii romanesti ramasa in urma, intr-o situatie contrastanta.
Nu se cuvine a se ascunde sub pres o realitate a trecutului, nici a minimaliza drama nationala, mergandu-se pana acolo incat calul de bataie a devenit cifra celor 11.000 de tarani ai propagandei opozitioniste a acelui moment, fara a se tine seama ca miile de morti sunt de netagaduit, ele fiind de altfel atestate - 2500, incluzandu-se ambele tabere! - de unul dintre cei direct cunoscatori ai realitatii triste, generalul Averescu. Si daca ar fi fost un mort, ar trebui sa tresarim, dar cand este vorba de sute si de mii! Victime au fost, unele ucise in imprejurari ingrozitoare, si printre posedanti si familiile lor. Mortilor li se adauga schingiuitii, batutii, arestatii si cei inchisi. Oricum, bilantul este tragic.
Nu atat repartitia pamantului - 2608 proprietari stapanind 47% din suprafata si peste un milion de tarani doar 42% - era problema, cat starea de inapoiere, lipsa indestulatoarei preocupari a succesivelor guverne pentru o ridicare multiforma a acestei taranimi, datorita muncii careia tara acoperea cu productia de grane 85% din export. Dezvoltarea arendasiei in forme gigantice s-a adaugat si ea apasatoare pentru "robii albi", ca si regimul invoielilor, mult prea unilateral, in beneficiul unei parti. Explozia ar fi putut fi prevazuta si mai ales prevenita prin masuri intelepte. Dar traditionalul "merge si asa" a actionat paralizant, ca si in alte randuri in existenta natiunii.
Dar momentul mai are o insemnatate, ca moment de cotitura, de trezire! Pentru multi, rascoala a fost ca un clopot de desteptare si mai ales pentru clasa politica a vremii si in primul rand pentru exponentii ei cei mai lucizi! Asa cum scria regina Maria, "tara" - de fapt cea dintai Romanie! - "a fost zguduita din starea ei de fericire si multumire de sine" si tot ea scrie ca in urma rascoalei "lumea" - de fapt tot cea dintai Romanie! - "primise o lectie care nu era usor de uitat". "Am destule motive pentru a-mi aminti de primavara anului 1907, marturisea ea cu deplina sinceritate, cand mi se deschisera ochii asupra mai multor adevaruri si cand incepui sa patrund mai adanc interesele tarii mele. Multe lucruri pe care nu le pricepusem sau le trecusem cu vederea din nestiinta sau din lipsa de patrundere mi se deslusisera acum; zarea gandirii mele se largise...". In realitate, sub impactul rascoalei, legislatia adoptata in perioada urmatoare a fost benefica si drumul catre cea de-a doua reforma agrara al carei parinte a fost Ionel Bratianu, fostul ministru de Interne al represiunii, a fost deschis. Cea de-a doua Romanie devenise o realitate si o sarcina pentru cea dintai!