Prin 9/11, al-Qaeda a deschis, fara sa vrea, calea catre preluarea puterii in Orientul Mijlociu de catre alti dusmani decit cei occidentali: siitii.

Atunci cind au pregatit cel mai mare atac terorist din istorie, cel de la 9/11, membrii sunniti wahhabiti ai al-Qaeda nu au luat in calcul o consecinta ce devine, cu timpul, evidenta: faptul ca, din aceasta cauza, siitii, cei pe care ii considera necredinciosi, vor ajunge sa cistige din ce in ce mai multa putere in Orientul Mijlociu. Se asteptau la o reactie dura, armata, din partea Statelor Unite, pe care chiar o doreau, in Afganistan, pentru a putea continua Jihadul, razboiul sfint, pe teritoriul propriu. Urmarile „razboiului impotriva terorismului" in forma americana nu au fost prevazute de ei, si nici de expertii de la Casa Alba: inlaturarea puterii talibane din Afganistan si a lui Saddam in Irak a deschis calea catre hegemonia regionala a statului siit iranian si catre un rol siit mai important, in general. Conducerea Irakului se afla acum in mina siitilor, iar acestia incep sa capete mai multa greutate si in statele din Peninsula Araba, unde, desi majoritari, au fost tratati intotdeauna drept cetateni de mina a doua de conducerea sunnita. Chiar si in Arabia Saudita, leaganul wahhabismului, siitii incearca sa cistige drepturi politice suplimentare. Cel mai evident insa, curentul de renastere siita a cuprins Libanul, razboiul cu Israelul de anul trecut aducind la lumina influenta pe care o detine Hezbollahul in regiune. Scopul wahhabitilor din al-Qaeda este instaurarea califatului musulman in intreaga lume islamica, dar in mod sigur, nu in forma siita, iraniana.

Daca initial, insusi Osama bin Laden s-a opus deschis atacarii siitilor din Irak, linia teroristilor wahhabiti s-a schimbat intre timp. Din ce in ce mai mult, tinta atacurilor sinucigase o reprezinta siitii, priviti drept colaboratori ai invadatorilor occidentali.

Unii analisti sustin ca, pentru a contracara miscarea terorista wahhabita, „adevaratul dusman", Occidentul ar trebui sa renunte la antagonizarea relatiei cu siitii, respectiv cu Iranul, un stat cu „comportament previzibil". Activitatile Teheranului demonstreaza insa ca logica dupa care actioneaza nu este cea a unui stat rational: in fata iminentelor sanctiuni pentru activitatea sa nucleara, retine in forta militarii britanici din apele Golfului. Sa ne amintim si de episodul ocuparii militare a platformei petroliere romanesti de vara trecuta. Nici nu este nevoie, cred, sa mai mentionam discursurile belicoase ale presedintelui Ahmadinejad, precum si speranta sa intr-o revenire cit mai grabnica a lui Mahdi, imamul ascuns, respectiv a sfirsitului lumii. Singura concluzie pe care putem s-o tragem este aceea ca, din pacate, cei care pierd in Orientul Mijlociu sint moderatii, cei cu care Occidentul ar putea discuta.