In ultimii sase ani, dramAcum (cel mai vizibil grup - de tineri regizori - dedicat sustinerii noii dramaturgii romanesti) a militat, sub toate formele, pentru un teatru racordat si textual, nu doar scenic, la lumea in care traim, pentru o dramaturgie a lui "aici si acum". "Sado-Maso Blues Bar" de Maria Manolescu (la Teatrul Foarte Mic din Bucuresti) e cam a patra montare a unei piese "dramAcum" (castigatoare a unuia dintre concursurile cu acest nume) si poarta cu ea semnele schimbarilor produse si in textul de teatru contemporan, si in plasarea grupului pe harta navigantei culturi autohtone.
"Sado-Maso..." e un exemplu de spectacol in care regia bate textul. Nu ca acesta din urma n-ar fi bine scris: Maria Manolescu are usurinta scrisului, simtul replicii, multa imaginatie si vocatia umorului; nu are, inca, vocatia greutatii, a mizei, dincolo de "in sine", dincolo de placerea unei povesti fascinante, de atractia cuvintelor care se autogenereaza pe hartie si capata viata in corpul actorilor. Dar, cu toate astea, regia bate textul: in spectacol, materialul scris devine pentru regizoarea lui (Gianina Carbunariu) un soi de joc video in care-ti poti alege fiecare miscare dintr-un set de optiune pre-date. Iar Gianina Carbunariu alege, de fiecare data, cea mai dificila si improbabila miscare. Cum ar fi: cand ti se da o piesa cu scene intregi de "flash-back", din seria de optiuni scenice pe care le ai la indemana cea mai facila (si care face acum ravagii in teatrul romanesc), e video-proiectia (si mai sunt cateva). In "Sado-Maso..." proiectii nu sunt; in schimb, cei doi actori (Rolando Matsangos si Virgil Aioanei) isi asuma din mers identitati scenice alternative, "jucand" proiectarea in timp si spatiu a personajelor si spectatorilor. O a doua modalitatea posibila ar fi fost "storytelling"-ul, povestirea scenica (se intampla, tot cu valente de experiment, in "Monged", de la Casandra, regia Vera Ion), dar e ceva ce s-ar fi dovedit impropriu unei fiinte artistice obsedate de actiune scenica, asa cum e Gianina Carbunariu. Iarasi, a plasa spatiul de joc intre doua ferestre-oglinzi - spectatorii din sala si trecatorii de pe Bd. Carol, carora spectacolul li se ofera prin vitrina teatrului, devenita "perete" si parte din decor - tine, in aceeasi masura, de "ambatul" si forta imaginativ-creatoare a directorului de scena. Iar cele de mai sus sunt doar fragmente transversale printr-un spectacol atat de experimental si de direct, totodata, incat te lasa cu parul zbarlit.
Totusi, de ce fac oamenii acestia toate aceste lucruri? Ca sa ne transforme in martorii-participanti la o aventura despre doi fosti colegi de liceu cu vieti ratate, care-si pun in cap sa se razbune pe fostii lor persecutori, facand rost si de niste bani intre timp. Dar in aceasta lume in care toti vrem sa le facem rau celorlalti, papusile gonflabile nu sunt, in final, decat tot niste papusi, cu care sa te joci cand esti singur si nefericit, iar un club de sado-maso poate foarte usor deveni o gradinita pentru oameni care nu vor creste niciodata.
Iulia POPOVICI
Teatrul Foarte Mic, Bucuresti/dramAcum
l "Sado-Maso Blues Bar" de Maria Manolescu * Regia: Gianina Carbunariu * Scenografia: Andu Dumitrescu * Miscarea scenica: Carmen Cotofana * Cu: Virgil Aioanei, Adrian Anghel, Rolando Matsangos