Pe masura ce-s mai des uzitate, unele cuvinte se golesc de continut. Asemenea unui clopot ce si-a pierdut limba, lasa impresia ca participa la slujba, dar se balangane mut, in gol. Cam asta a fost soarta substantivului „reforma": in ultimii ani l-am aflat in arsenalul vorbariei politice la toate partidele, in peroratia oricarui lider, in fiecare platforma-program, intre temele scolilor partinice de vara-toamna-iarna, in fondul principal de cuvinte al gazetariei – unde vrei si unde nu vrei. Justitia, arta, armata, invatamantul, cultura, agricultura, toate-s, acum si-n veci, sub semnul reformei. Din prea plinul evidentei axiomei „Romania trebuie reformata" s-a produs o translare de legitimitate in jos, cu ramificatii pana-n ultima celula a societatii, propusa si aceea, evident, spre... reformare. Cand se pronunta cuvintelul-fetis, dispar instantaneu indoielile si urmeaza, obligatoriu, reverenta: „o, da, desigur, reforma!" A te indoi, Doamne fereste, de mersul unei reforme, inseamna adevarata sinucidere civica: esti complet depasit, batran dinozaur, inamic al progresului, troglodit intelectual. In toata aceasta frenezie reformatoare se neglijeaza elementul esential: scopul. Reformam ca sa reformam, ori o facem in ideea imbunatatirii, perfectionarii, progresului? Si de unde pana unde, de cand pana cand – doar n-o fi reforma starea de agregare a natiei! Este ea eterna, aidoma conceptului de revolutie continua? Are o „foaie de parcurs", stie cineva cand se ispraveste? Vazuta cu ochii... legati, ca scop in sine si nu ca mijloc cu finalitate in imbunatatirea vietii cetateanului, reforma lalaita se preschimba din motor al progresului, in frana. Englezii au legi si institutii vechi de secole. Nu se grabesc deloc sa le reformeze de dragul reformei... La noi, s-a batut toba de-au rasunat vaile propovaduindu-se reforma invatamantului si s-a inceput revolutionar, prin punerea piciorului in prag: in loc de programa analitica se va spune arie curriculara. Cu doi de r. Romania a avut, pana mai ieri, un invatamant performant, recunoscut ca atare pretutindeni in lume. N-ar trebui sa se tina seama de acumularile utile si de experienta fasta, cu specific national, acumulata de la Spiru Haret incoace? Nicaieri nu se face vorbire de asa ceva, de necesitatea vreunei preluari, de vreo continuitate cat de firava, de vreo trasatura de unire intre prezentul si trecutul invatamantului romanesc. Ia sa tragem linia si sa incercam o totalizare concluziva – ce s-a izbutit de fapt, care-s binefacerile „reformei", avem absolventi mai bine scoliti, mai performanti, a crescut nivelul invatamantului romanesc (ca astea-s intrebarile cheie)? In mod cert, raspunsu-i negativ. Operatia a reusit, pacientul, mort... Cu ce ne-am ales in domeniul justitiei? Dar in sectorul sanatate? Dar in agricultura? Dar... S-ar impune, cred, mai multa parcimonie in gestionarea substantivului-justificare „reforma", fiindca nu-i ceea ce se spera in ’89, nici ceea ce se spune acum. Incepe sa aiba sonoritati de vorba goala.