Marea realiniere globala a secolului al XXI-lea

Statele Unite au deplasat in Golful Persic si Mediterana de Est, o adevarata "armada" formata din portavioane cu flotilele lor de insotire, precum si submarine dotate cu rachete balistice. O amenintare directa la adresa Iranului, a carui atacare a fost planuita de Administratia Bush inca din 2004. Pretextul interventiei: distrugerea programului nuclear al regimului de la Teheran. Un program despre care iranienii insista ca are numai aplicatii civile. Cu toate acestea, majoritatea facilitatilor nucleare se afla in buncare, impenetrabile bombardamentelor conventionale. Asa se face ca Washingtonul a luat in calcul folosirea unui armament special. Este vorba despre controversata bomba de mare penetratie "B61-11". In fapt, o mini-bomba nucleara. Utilizarea acesteia a fost autorizata in mai 2004, cand presedintele Bush a semnat "National Security Presidential Directive - 35" (NSPD), intitulata "Nuclear Weapons Deployment Authorization". Desi continutul lui NSPD-35 a ramas strict secret, analistii presupun ca acesta se refera in amanunt la organizarea atacului aerian nuclear asupra Iranului. Un atac care pare iminent. Consecintele sale sunt, insa, imposibil de calculat. Analistii anticipeaza un numar imens de victime din randul populatiei civile si avertizeaza asupra ripostei iraniene, care ar putea raspandi haosul si violenta in intregul Orient Mijlociu. Care este, insa, adevarata miza geopolitica a razboaielor din aceasta regiune?
Irakul, testul de supravietuire al lumii "unipolare"
Dezastrul american din Irak reprezinta pentru multi analisti un argument pentru abandonarea planurilor americane militare impotriva Iranului. Altii sunt, insa, de parere ca tocmai acest esec obliga Administratia Bush sa forteze o victorie in regiune, prin rasturnarea regimului de la Teheran. Chiar cu riscul de a inflama si mai tare situatia din regiune.
Actualul conflict din Irak are o miza enorma. Nu este vorba, aici, doar de o infruntare intre doua state, de un razboi "anti-terorist" ori de o "ciocnire intre doua civilizatii". In joc este chiar rolul Americii in lumea de maine.
O infrangere a Administratiei Bush in Irak ar reprezenta, in primul rand, esecul modelului "unipolar" al ordinii mondiale. Modelul care s-a impus dupa terminarea razboiului rece si caderea comunismului. Si al carei lider incontestabil a fost Washingtonul. Irakul poate dovedi - in acest context - ca modelul unei singure supraputeri mondiale nu poate asigura stabilitatea, securitatea sau garanta respectarea drepturilor omului pentru sase miliarde de cetateni ai planetei.
Statele Unite nu pot, din acest motiv, sa abandoneze Irakul, indiferent de costurile economice, politice si, nu in ultimul rand, umane ale ocupatiei. Washingtonul are nevoie disperata de o victorie in regiune. In joc se afla statutul SUA de unica supraputere mondiala, de lider global absolut.
Miza razboiului din Irak este, de aceea, mult mai mare decat a fost, in trecut, cea a conflictelor din Coreea sau Vietnam. Acolo, in disputa era doar dominarea unei vaste zone strategice. Acum, miza este dominarea lumii viitoare. In functie de evolutia situatiei din Irak, vom sti daca Statele Unite vor ramane lider mondial absolut sau vor fi nevoite, pe viitor, sa imparta dominarea lumii cu alte puteri, in mare ascensiune (Rusia, China).
Zbigniew Brzezinski explica: "Puterea americana poate ca este mai mare azi, in 2006, fata de 1991. Dar capacitatea Americii de a mobiliza, de a inspira, de a directiona procesele globale, se afla intr-un declin semnificativ. Cincisprezece ani dupa incoronarea sa ca lider global, America a devenit o democratie insingurata si tematoare intr-o lume antagonista politic!
Brzezinski considera ca Statele Unite au pierdut, in anii Administratiei Bush, asentimentul si sprijinul moral traditional al opiniei publice americane. Si sunt pe cale acum sa piarda si influenta din mass-media. Dovada: sondajele de opinie care l-au adus pe Bush la doar o treime sustinere; precum si infrangerea republicanilor la alegerile din noiembrie 2006.
Natiunea americana cunoaste un declin accentuat, considera Brzezinski, iar Administratia Bush reprezinta punctul etic zero din intreaga istorie a Americii. Ilustrul profesor de geopolitica este de parere ca razboiul cu Irakul a fost o imensa greseala, cu consecinte catastrofale. Nu numai fiindca a trimis la moarte, pana acum, peste 3000 de militari americani. Ci, mai ales, fiindca submineaza in mod fatis credibilitatea morala a interventiilor americane, chiar fata de aliatii traditionali ai Washingtonului. Dar si pentru ca demoleaza legenda "invincibilitatii" formidabilei masini de razboi a Statelor Unite - tinuta, iata, in sah de un grup relativ mic de rezistenta. Prelungirea acestei situatii intolerabile va submina, pe termen mediu, insasi securitatea SUA.
Aliantele realinierii globale: "SCO" si "Mercosur"
Multi analisti americani atribuie esecurile Administratiei Bush influentei neoconservatorilor din organizatia "Project for a New American Century"(PNAC), promovati la toate nivelurile guvernarii actuale. Si care urmaresc, afirma acesti analisti, obiective straine de interesele reale ale Statelor Unite. Afirmatia este, insa, doar partial adevarata.
SUA au o indelungata istorie de activitate a organizatiilor secrete si conspirative, de operatiuni acoperite interne si externe si de actiuni la limita legilor internationale. Nu intamplator "conspirativismul" (teoria conspiratiei) s-a nascut in SUA.
Dupa 1991 si caderea comunismului, statutul SUA de singura supraputere, intr-o lume devenita subit "unipolara", s-a ciocnit de opozitia unor mari puteri din Europa (Rusia) si Asia Centrala, care si-au unit fortele cu alte state ex-sovietice - bogate in resurse energetice - in alianta "Shanghai Cooperative Organization" (SCO). Obiectivul "SCO" il constituie scoaterea SUA, economic si militar, din Asia Centrala.
In acelasi timp, in America Latina - controlata acum de lideri radicali de stanga - s-a format o alta alianta, MERCOSUR, grupata in jurul liderului din Venezuela, colonelul Hugo Chavez. Cel care a supravietuit la doua incercari ale CIA de a-l debarca de la putere, aducand masele populare pe strazi.
Mai nou, dupa vizita lui Chavez in China, a devenit evidenta colaborarea dintre cele doua aliante, fireste pe acelasi fundament anti-american. Legaturile "SCO" cu "Mercosur" sunt atent monitorizate de Departamentul de stat, Pentagon, CIA si Casa Alba.
"SCO" si "Mercosur" sunt o dovada a anvergurii luptei contra "unipolaritatii" ordinii mondiale actuale si a procesului de realiniere globala. Chiar Africa, care ramane, deocamdata, fragmentata din punct de vedere politic, da semne ca se indreapta catre aceeasi cale. Somalia, Nigeria si Sudanul sunt doar cateva exemple.
Aceste noi coalitii formate - sau pe cale de a se forma - sunt indicatia celei mai masive reorientari si realinieri geopolitice, de la sfarsitul razboiului rece (1991). Atunci cu greu se putea imagina o alianta de pilda, intre Rusia si China.
Masiva realiniere globala demonstreaza tendintele "multi-polare" ale lumii de maine. O lume in care rolul SUA ar putea fi mult mai mic - apreciaza Brzezinski.
Afirmatiile lui Brzezinski trebuie privite si drept profunde nemultumiri ale "Noii Ordini Mondiale" fata de greselile Administratiei Bush, comise in Irak. Reamintim ca Zbigniew Brzezinski este (alaturi de David Rockefeller) creatorul "Tricontinentalei" (1973), organizatie care reprezinta "Noua Ordine Mondiala" - alaturi de "Council on Foreign Relations" (1919) si "Bilderberg"(1954). De altfel, ultimul raport elaborat de "Council on Foreign Relations" este extrem de critic la adresa esecurilor Administratiei Bush.
Un atac, acum, asupra Iranului ar insemna, potrivit lui Brzezinski, si sfarsitul ONU. Care a facilitat mai multe razboaie decat a stopat, crede politologul american.
In Afganistan, razboiul abia incepe
Pentru intelegrea impasului american din Irak, este obligatorie analizarea situatiei din Afganistan, prima tinta a "razboiului impotriva terorismului" initiat de Administratia Bush dupa atentatele de la 11 septembrie 2001. Pe termen mediu si lung, un razboi in Afganistan nu are nici o sansa de succes. O demonstreaza lunga si zbuciumata istorie a acestei tari.
Eric Margolis estima ca adevaratul razboi din Afganistan va incepe abia dupa patru sau cinci ani de la invazia initiala. Timp in care afganii abia isi organizeaza rezistenta nationala. Popor independent si nationalist, afganii au luptat de multe ori cu invaziile si stiu bine cum se organizeaza insurgenta.
La sase ani de la invazia americana, Afganistanul este sfasiat de violente. Numarul atentatelor impotriva fortelor de ocupatie a crescut vertiginos. Recent, Statele Unite au fost nevoite sa ceara ajutorul NATO pentru stabilizarea regiunii. Semn ca preciziunile lui Margolis se adeveresc si adevaratul razboi abia acum se pregateste sa inceapa.
In spatele violentelor din Afganistan nu se afla numai teroristi Al-Queda, cum insinueaza Washingtonul. In realitate, insurgenta este formata mai ales din nationalistii "pastun". Acestia nu se considera "teroristi", ci luptatori pentru eliberarea patriei, aflata sub ocupatie straina. Majoritatea au experienta invaziei sovietice.
Conflictul actual din Afganistan reprezinta, in realitate, o rascoala generala a nationalistilor "pastun" contra invaziei din 2001. Conform lui "Senlis Council Raport", ocupatia Afganistanului a intarit puterea "lorzilor razboiului" din diferite provincii, a dus la o extindere a traficului cu droguri, a redus securitatea statului la zero si a produs "o criza umanitara prin inanitie si saracie".
Un eventual esec al SUA in Afganistan va avea, insa, repercusiuni mari si asupra fortelor NATO. Schema globala a neoconservatorilor depinde mult de NATO si Europa. Un esec in Afganistan nu numai ca va afecta giganticul oleoduct "UNOCAL", dar va starni valuri politice in Europa. Care vor conduce, probabil, la ridicarea unei noi generatii de politicieni, cu vederi anti-americane, care vor slabi relatiile dintre cei doi aliati traditionali: America si Europa Occidentala.
O ruptura pare, totusi, inevitabila. Europa nu are aspiratiile imperiale, hegemonice ale Americii. Iar economia Europei este una prospera. Pe de alta parte, UE nu are nici un interes sa invadeze alte tari, sa le ocupe si sa confiste accesul la resursele vitale. Pentru ca Europa poate cumpara pe o piata libera resursele de energie de care are nevoie. America incearca sa le controleze.
Europenii sunt convinsi ca interesele lor sunt mult mai bine servite prin dialog si relatii cordiale cu Rusia si tarile din Asia Centrala, de unde pot capata resursele energetice necesare, la preturi negociabile. Fara razboaie.
"Noua Ordine Mondiala", pe care marea realiniere globala o anunta, nu pare a fi cea la care viseaza neoconservatorii din PNAC.
Costurile enorme ale acestor razboaie fara sfarsit - al doilea razboi mondial a durat sase ani, iar America este acum in razboi de exact acelasi numar de ani, fara sa se vada "capatul tunelului"- vor creste taxele. Adica, se vor reduce investitiile, iar economia americana incepe deja sa se resimta.
Dintre cei trei piloni ai puterii Americii - politic, economic si militar - caderea dolarului, anticipata de experti, va face sa creasca valoarea altor monede (euro, de pilda). Ceea ce va conduce la o criza profunda a economiei americane, cu toate consecintele interne si internationale.
Daca totusi Administratia Bush va reusi sa controleze resursele energetice din spatiul Orientului Mijlociu - Asia Centrala, suprematia geostrategica a Americii va continua. Daca, insa, conditiile militare vor fi tot mai dificile in zona, bancile din toata lumea vor pune presiune pe dolar, care va scadea, generand ceea ce finantistii numesc "hiper-inflatie". Iar, pe termen mediu, Statele Unite vor pierde controlul sistemului economic global.
Aceasta este adevarata miza - enorma - a eforturilor SUA din Afganistan si Irak. Si adevaratul motiv pentru care Administratia Bush refuza, cu obstinatie, sa se retraga.
Dupa opinia unor analisti - daca actualele conditii vor continua - SUA nu-si vor putea tine totusi militarii in Afganistan si Irak mai mult de maximum cinci ani.
Istoria post-Hiroshima
Bomba atomica lansata la Hiroshima (apoi la Nagasaki), pe 9 august 1945, poate fi considerata actul de nastere al doctrinei "razboaielor preventive", in care o bomba atomica este utilizata intr-un teatru de razboi conventional. Teorie reluata de "America's Strategic Defenses"(2001). Ca si "B 11-61", bomba de la Hiroshima a fost prezentata opiniei publice drept "sigura pentru civili", iar orasul a fost identificat de presedintele SUA, Harry Solomon Truman, drept o "baza militara".
Adresandu-se la radio natiunii americane, presedintele Truman a spus, la 9 august 1945: "Lumea va lua act ca prima bomba atomica a fost lansata asupra bazei militare de la Hiroshima. Aceasta pentru ca noi dorim, in acest prim atac, sa evitam, pe cat posibil, sa ucidem civili."
Acelasi lucru il scrie Truman si in jurnalul sau, lasand impresia cititorului ca prima bomba atomica din istorie a fost lansata impotriva unui obiectiv militar.
In mod similar, atacul contra Iranului este prezentat acum drept un "act de autoaparare", impotriva arsenalului nuclear (inexistent, de fapt) al Teheranului.
Si invadarea Irakului a fost prezentata drept o actiune "preventiva", un "act de aparare" contra "armelor de distrugere in masa" ale regimului de la Bagdad, arme care nu au fost gasite in realitate, niciodata. "Defense News", din 8 decembrie 2003, sustinea: "Daca Saddam este o tinta importanta in Irak, atunci este cea mai buna ocazie ca sa fie utilizata bomba nucleara B11-61, pentru a-l elimina si, astfel, decapita regimul lui."
"The Federation of American Scientists" (FAS) considera ca utilizarea mini-bombei atomice "B11-61" intr-un teatru conventional de razboi - asa cum prevedea "CONPAN 8022" si directiva prezidentiala "NSPD-35" - intretine "iluzia ca armele nucleare pot fi utilizate pentru a minimaliza pierderile colaterale, devenind astfel arme acceptabile, asemeni armelor conventionale."
Ceea ce s-a numit "era post-belica", incepand din 1945, a fost in realitate o perioada de razboaie continue si de militarizare, finantate cu generozitate de bancherii internationali. Pentru multi istorici, "razboiul rece" a fost, de fapt, "al treilea razboi mondial", dupa cum s-a exprimat chiar presedintele SUA Harry S. Truman.
Perioada a fost marcata de interventiile americane din Coreea, Vietnam, Cambodgia, Afganistan, Irak si Iugoslavia, de diferite "conflicte de mica intensitate" si "razboaie civile" in Congo, Angola, Somalia, Etiopia, Sudan, de "lovituri militare" in Chile, Guatemala, Honduras, Argentina, Indonezia, Thailanda, Filipine.
In acest timp, URSS a fost implicata in razboiul din Afganistan (1979-1988) precum si in trei "interventii militare": Germania comunista (1953), Ungaria (1956) si Cehoslovacia (1968).
Practic, din datele statistice, rezulta ca SUA s-au implicat militar din august 1945, in 44 de state diferite, iar in unele de mai multe ori.
Eric Waddell scria in 2003: "Obiectivul acestor interventii militare a fost "schimbarea de regim". Drepturile omului si democratia au fost invariabil, invocate ca sa se justifice ceea ce erau de fapt, niste acte unilaterale si ilegale."
De la "Doctrina Truman" la "razboaiele preventive" ale neoconservatorilor
Punctul de plecare a ceea ce Bush numeste, mai nou, "razboiul cel lung" (in loc de mai consacratul "razboi impotriva terorismului") se regaseste in "doctrina Truman" din 1948. De la politica de "containment" (ingradire a comunismului) la "razboaiele preventive" ale neoconservatorilor nu s-a schimbat decat inamicul. Practic, prin mijloace militare, se incearca dominarea economica si strategica a lumii.
"Doctrina Truman" - dupa numele presedintelui american Harry Solomon Truman - a fost elaborata de renumitul politolog George F. Kennan, in 1948. Cel care declara, pragmatic: "Cu cat ne vom crampona mai putin de sloganuri idealiste (ca drepturile omului, democratie, standard de viata) cu atat va fi mai bine."
Este interesant de observat rolul pe care Kennan il rezerva Organizatiei Natiunilor Unite. Se poate observa ca SUA au urmarit, inca de la inceput, sa foloseasca ONU in scopurile diplomatiei americane. Uniunea Sovietica incerca, de altfel, acelasi lucru. George Kennan explica, in 1948: "Ocazional, ONU poate servi unor scopuri utile. Dar, in general, ONU mai mult creeaza probleme, decat le rezolva. Si aceasta a condus la irosirea unui imens efort diplomatic de catre noi. Iar in eforturile noastre de a folosi ONU in scopuri politice majore ne jucam, de fapt, cu o arma cu doua taisuri. Care intr-o buna zi se poate intoarce impotriva noastra. Este o situatie care ne cere multa bagare de seama si analiza."
Din Coreea, Vietnam si Afganistan pana in America Latina, obiectivul a ramas acelasi: hegemonia si dominarea economica globala a SUA, asa cum a fost ea formulata de "doctrina Truman".
In ciuda diverselor politici ale administratiilor succesive republicane sau democrate, de la Harry Truman la George W. Bush, Washingtonul a avut - la acest capitol - o remarcabila continuitate in urmarirea agendei sale militare globale. Care s-a confruntat, in timpul "razboiului rece", cu agenda militara a Kremlinului. Se estimeaza ca, in "Era postbelica", ca rezultat al razboaielor, interventiilor sau loviturilor de stat, pe glob au murit aproximativ 10 milioane de oameni, intr-un interval de doar 60 de ani. Cifra nu-i include insa pe cei care au decedat din cauza saraciei, inanitiei sau maladiilor provocate de razboaie.
Genocidul din "era postbelica"
Se estimeaza ca circa 10 milioane de oameni au pierit in razboiale declansate dupa incheierea celei de-a doua conflagratii mondiale, in epoca numita "postbelica". Cifra este, desigur, foarte aproximativa. Un bilant mai precis se poate face pe tari si pe zone de conflict.
Coreea (1950-1953). Coreea de Nord a pierdut o treime din populatie sa, cifrata la 8-9 milioane de locuitori, in cursul razboiului de 37 de luni. Un procent fara precedent suferit de o natiune, ca rezultat al unui conflict armat. Generalul Lemay estima ca, in cursul bombardamentelor, aproape 20% din populatia coreeana a pierit, in cele trei perioade mari de bombardamente americane intensive.
Vietnam (1954-1975). Potrivit unor surse vietnameze, pierderile civile in razboaiele din Vietnam (cel cu francezii si cel cu americanii) s-au cifrat la 4 milioane de victime. La o populatie de 38 de milioane de locuitori, aceasta inseamna 12-13% din intreaga populatie.
Indonezia. Desi nu a fost invadata militar, Indonezia a fost caracterizata de CIA, intr-un raport, drept tara unde a avut loc "cel mai mare genocid din secolul XX". Textul de 300 de pagini al raportului CIA precizeaza: "Sute de mii de oameni au fost executati sumar, impuscati, injunghiati, spanzurati, macelariti cu topoare sau maciuci."
Congo (1998-2000). Doar doi ani de "razboi civil" (1998-2000) au facut in Congo nu mai putin de 3,8 milioane de victime. Multe dintre ele au pierit din cauza inanitiei si epidemiilor.
Sudan. Circa doua milioane de morti in cursul "razboiului civil", care a durat 18 ani, avand in centru dispute pe exploatarea marilor resurse de petrol. Ambele parti au fost intens finantate din extrerior.
Nigeria-Biafra. Aproape 1 milion de oameni au murit in cursul razboiului dintre Nigeria si Biafra, de la sfarsitul anilor '60, razboi legat tot de petrol si sponsorizat tot de marile puteri.
Rwanda (1994-1995). Intre 500.000 si un milion de oameni au murit in timpul "razboiului civil" din Rwanda, victime ale practicilor genocidare (masacre etnice). Rapoarte recente arata ca doua mari puteri s-au implicat masiv in sustinerea asa-zisului "razboi civil". Sunt numai cateva exemple concrete de genocid, desfasurate in "era post-belica".

---

Despre autor: