In aceasta luna se implinesc 100 de ani de la Rascoala taranilor din 1907, idee in care ziarul nostru va ofera sansa de a parcurge integral, de-a lungul a trei zile, celebrul pamflet semnat atunci de I.L.Caragiale. Si, tinem sa precizam, textul pe care vi-l oferim este chiar prima forma publicata, asupra careia Caragiale avea sa revina ulterior, cu unele retusuri. Fireste, am respectat intocmai ortografia momentului, ceea ce ofera tinerelor generatii si posibilitatea unei comparari a scriiturii, cum cu siguranta toata lumea va putea compara soarta taranilor de atunci cu cea din prezent. Spre surprinderea multora, desi au trecut exact o suta de ani, problemele sunt cam aceleasi!

Europa era deprinsa de atitia ani sa stie ca tinarul Regat Romin e cel mai solid element de civilizatie intre Statele balcanice, iubitor de pace si buna intelegere, atit in relatiile claselor sale sociale, cit si in relatiile internationale, - un Stat de ordine par excellence. Anul trecut, si-a serbat acest tinar Regat patruzeci de ani de domnie pasnica si glorioasa a inteleptului sau suveran; ca o incoronare a operei de progres savirsit in acest timp, el a facut o frumoasa expozitie jubilara, care a repurtat atita succes fata de reprezentantii Europei civilizate. A fost un adevarat triumf al muncii si al pacii, si Regele a avut de ce sa fie mindru si fericit.
Fireste dar ca recentele rascoale ale maselor taranesti, care au luat proportiile unei hotarite revolutiuni teroriste, aproape ale unui crunt razboiu civil, trebuia sa produca in Europa emotiune si uimire. Cine insa cunoaste ca noi deaproape organele acestui Stat si functionarea lor se mira acuma, nu de ceiace se’ntimpla, ci - daca a existat (precum era indreptatit sa nu mai creaza) atita energie in acele mase - cum de n’a izbucnit acest enorm scandal public cu mult mai nainte. In adevar, poate ca nici intr’un Stat, din Europa cel putin, nu exista atita extravaganta deosebire intre realitate si aparenta, intre fiinta si masca.
Tara romineasca este o tara aproape absolut agricola; citeva inceputuri de industrie, protejate intr’un mod scandalos de catra Stat si chiar inceputurile de exploatare a petrolului, stau, ca productie de avutie nationala intr’o proportie infima, aproape neglijabila fata cu productia agricola. Pamintul tarii este stapinit:
1. de proprietarii mari; intre acestia, cel mai mare e Statul; apoi Coroana, cu domeniile de apanaj; fundatiile de binefacere, ca Eforia Spitalelor; cele culturale, ca Academia, etc; si marii proprietari particulari;
2. de proprietarii mijlocii, si
3. de proprietarii mici, masa enorma a taranilor, improprietariti dela 64 si de la 88.
Toti taranii sunt plugari; ei cultiva micile lor proprietati si proprietatile mari si mijlocii. Acestor proprietari mici (aproape 5 milioane suflete la o populatie totala de vreo 6 milioane), nu le poate ajunge productia proprietatilor lor, caci, pe deoparte, nevoile traiului si darile au sporit si sporesc mereu; iar pe de alta, paminturile lor s’au micsorat si se micsoreaza necontenit, trecind prin fragmente la copii prin mostenire dupa dreptul comun, -alienarea fiind proibita prin lege si fiind permis numai schimbul prin compensare de la taran la taran, - si se fragmenteaza in portiuni asa de mici pina in fine, incit ar mai putea servi doara la o rafinata cultura intensiva - un fel de munca imposibila aci din cauza deprinderilor stravechi, lipsei de inteligenta speciala si de rabdare, ignorantei metodelor pentru asa cultura savanta, si din cauza lipsei de capital si de credit.
Pe de alta parte, proprietatea mare si cea mijlocie nu au forte pentru cultura lor extensiva decit bratele taranilor. Acestia solicita portiuni de pamint pentru a munci si produce cit mai mult, dupa putere. Ei platesc pentru portiunile arendate, ori in bani si’n munca, ca in Moldova, dupa obiceiul locului; ori in natura, ca in Muntenia. In cazul acesta, taranul munceste pamintul, iar produsul il imparte cu proprietarul mare, dupa cum s’a prevazut in anume invoiala, intarita prin autoritatea comunala. Taranul mai este silit la aceasta invoiala si prin
faptul ca proprietatea mica nu are de loc pasune pentru vitele lui; pasunea o stapineste exclusiv proprietarul mare; Invoelile agricole, desi sint obligatiuni de natura civila, sint executate, la nevoie, de catre autoritati, manu militari, casi asa numita in dreptul penal "munca silnica". (Constringerea corporala s’a desfiintat in 1881 prin legea modificatoare a barbarei legi anterioare. De drept nu mai exista; dar de fapt se aplica inainte. acesta e un adevar ce nimeni nu l-ar putea tagadui, tot asa precum nici un taran n’ar indrazni sa se prevaleze de desfiintarea constringerii corporale prin lege, stiind bine ca atunci s’ar expune la pedepse corporale, desfiintate si mai demult, prin Constitutia din 1866).
Aceasta este generalitatea... Mai este insa, din nenorocire, si o alta generalitate. Dintre proprietarii mari si chiar dintre cei mijlocii, foarte putini isi cultiva singuri domeniile; cei mai multi, foarte multi, si le arendeaza in bloc la cine da mai mult. Particularii fac arendarile pe cale de contract intre particulari; iar Statul si fundatiunile, pe cale de licitatie publica, potrivit legii contabilitatii Statului; numai domeniile Coroanei sint administrate de-a dreptul, fara amestec de arendasi in bloc. Cu oarecare capital dar si cu potrivit credit, oricine poate concura la acapararea mosiilor mari si mijlocii. In Moldova trebueste mai mult, deoarece, dupa obiceiul locului, paminturile se subarendeaza la tarani pe bani si munca, si arendasul mare are nevoie de vite, care, masini, etc; in Muntenia,
trebueste mult mai putin: aici ai luat mosia, platesti o rata de arenda, ai citiva bani pentru saminta si pentru avansuri ca imprumut taranilor nevoiasi; dupa aceia, rearendezi aproape tot in portiuni la tarani. Acestia lucreaza din primavara pana in toamna, din revarsatul zorilor si pana in rasaritul stelelor; iar toamna, potrivit invoielii, taranul ii cara intaiu arendasului partea acestuia la hambar sau la gara, si numai in urma are voe sa-si ridice si el partea ce i se mai cuvine si lui.
Sa nu uitam a spune ca taranii nevoiasi, peste iarna, cind nu au de lucru si nu pot produce in genere nimica, avind nevoe de bani, fac imprumuturi, cu camata, mai mult sau mai putin infama, tot dela arendas, raminind a se rafui la socoteala din toamna viitoare. Adesea taranii dupa o munca de peste opt luni, se vad ramasi datori pe anul urmator. Si iar vine o iarna aspra peste tristele si umilele lor vetre, si iar rugaminti cu caciula’n mina pentru un nou imprumut... Si asa mai departe...
Concurenta arendasilor a ridicat si ridica necontenit pretul arenzilor, lucru ce convine proprietarilor, si din aceasta, fireste, rezulta crescinda ingreunare, pentru multimea plugarilor, a conditiilor de subarendare. Asadar, avem urmatoarea formula stricta: coarda indrasnelii la concurenta din partea arendasilor mari se intinde pe masura supunerii la invoeli din partea arendasilor mici, a plugarilor.
Ei aci sta radacina raului; aci sta ascunsa cauza actualei stari de lucru - coarda s’a intins peste masura. Si raul mai are si alte radacini, cum vom arata indata...
Sa notam in treacat ca marea majoritate a arendasilor mari este compusa din straini, - in Moldova, Evrei; in Muntenia, Greci, Bulgari, Albaneji si putini Romini ardeleni supusi unguri, - in genere, afara de rare exceptiuni onorabile, oameni de joasa extractiune, aspri la cistig, fara sentimente omenoase si lipsiti de orice elementara educatiune. Cruzimea interesului, comuna lumii, se mai inaspreste aici prin lipsa de solidaritate nationala, prin nesocotirea traditiilor si opiniei publice, prin indrazneala ce o dau pe de o parte coruptibilitatea administratiei publice, pe de alta, protectia lor a pavilionului strain, or a cine stie carei puternice Aliante universale, si printr’un manifest dispret brutal fata cu taranul incult, umilit si indelung-rabdator.
Ce a rezultat din aceasta sistema? Iata:
1. Scapatarea atitor proprietari mari, care si-au sporit cheltuielile pe masura cresterii arenzilor, innecindu-se in risipe de lux din ce in ce mai exagerate pe speranta unei continue progresiuni a veniturilor;
2. Prosperitatea fenomenala a clasei arendasilor mari si, pe linga asta, avintul prodigios al bancilor si institutelor de credit, din cale afara disproportionat cu o tara agricola; si
3. Mizeria taranilor.
Trebuia sa fie asa. Din stoarcerea fortelor acestora din urma a rezultat si luxul nechibzuit al proprietarilor; si inavutirea nemasurata a arendasilor, si cistigurile enorme ale Bancilor, si bacsisurile administratiei publice si, mai inca, ridicarea crescinda a veniturilor Statului.
Pe de-asupra acestei realitati, ia sa vedem acum ce politica, ce administratie, ce cultura intelectuala se fac in acest Stat.
Partide politice, in interesul european al cuvintului, adica intemeiate pe traditiune, pe interese vechi sau noua de clasa si prin urmare pe programe de principii si idei, nu exista in Rominia.
Cele doua asa numite partide istorice care alterneaza la putere nu sint, in realitate, decit doua mari factiuni, avind fiecare, nu partizani, ci clientela. Capii factiunilor sint mai mult sau mai putin ambitiosi politiciani. Fireste ca nu punem la indoiala nici patriotismul, nici curatele lor intentiuni: "toti, toti, cum zice Antoniu, sint barbati onorabili!" Iar clientela este plebea incapabila de munca si ne-avind ce munci, negustorasi si precupeti de mahalale scapatati, mici primejdiosi agitatori ai satelor si imprejurimilor oraselor, agenti electorali batausi; apoi productul ibrid al scoalelor de toate gradele, intelectualii semiculti, avocati si avocatei, profesori, dascali si dascalasi, popi liber-cugetatori si raspopiti, invatatori analfabeti - toti teoreticieni de berarie; - dupa acestia, mari functionari si impiegati mititei, in imensa lor majoritate amovibili. (Comertul e cea mai mare parte in miinile strainilor: in Moldova, Evrei; in Muntenia, Greci, Bulgari, Albaneji, Romini supusi unguri, toti straini fara drepturi politice, nici comunale).
Dupa Constitutia si Legea electorala in vigoare, reprezentatia nationala este aproape 70 % produsul acestor elemente; 30% fiind date de proprietarii mari si mijlocii si de citiva comercianti si putini industriasi romini. Imensa clasa a taranilor nu are, propriu vorbind, niciun reprezentant natural al intereselor ei in Camere; desi aceasta imensa clasa ar avea dupa lege dreptul sa trimita (ca al III colegiu electoral) din toata tara cam 20 la suta din membrii Camerei deputatilor. Dar colegiul al III voteaza prin delegatiune, iar delegatii sint recrutati tot din plebea de care vorbim mai sus si impusi, fara putinta de impotrivire, maselor satesti.
(Va urma)