Foarte multe dintre umilintele de care am avut parte in viata le-am putut suporta numai pentru ca, in momentul cind le induram, de fata nu a fost nimeni care sa ma vada. Nu ca n-ar fi fost tipenie de om, ci ca, dintre cei care erau de fata, nici unul nu ma putea recunoaste mai tirziu. Si astfel, chiar daca fusesem umilit in fata unor oameni, prin chiar amanuntul ca acestia imi erau straini, intr-un fel nu ma simteam cu adevarat umilit. Lipseau parca martorii propriu-zisi ai umilintelor mele, cei care ar fi putut peste un timp sa depuna marturie pentru ceea ce patisem: cunoscutii mei. De cite ori nu m-am surprins cum, trecind prin clipe injositoare, mi-am spus in chiar clipa in care le traiam ca „ce bine ca nu e vreun apropiat ca sa ma vada." Daca atunci as fi fost vazut de o cunostinta, as fi intrat in pamint de rusine, suferind de o mie de ori mai mult.


Asta inseamna trei lucruri:


1) Umilinta nu e atit sentimentul pe care ti-l da gindul ca orgoliul tau a fost strivit in prezenta unor oameni, ci umilinta e rana pe care ti-o da constiinta faptului ca cei care au asistat la caderea ta au fost niste cunoscuti la a caror parere tineai. Ceea ce te doare nu e ca ai fost umilit, ci ca lucrul acesta are sa se afle, si nu de oricine, ci chiar de prietenii sau dusmanii tai.