Nu prea stiu de unde „sa-l iau" pe Cristian Sandache. Judecand dupa cartile publicate pina acum, ar fi jurist („Istoria dreptului romanesc" – 2002), ori istoric („Viata publica si intima a lui Carol II" – 1998), ori politolog („Moartea democratiei" – 2002) si, mai nou, filolog ("Literatura si propaganda in Romania lui Gheorghiu-Dej" – 2006). Cert este ca, in domeniul literelor, de misca dezinvolt, aratand ca stie a manui cum se cuvine uneltele criticului si istoricului literar. Personajele cartii le vede ca-ntr-un „insectar prafuit, descoperit intr-un pod plin de panze de paianjeni si vechituri". Cum de mult au intrat in gratiere, nimeni nu mai recheama la rampa scrierile corifeilor „obsedantului deceniu". Si nu-i nicio paguba – dimpotriva! – daca nu s-ar naste anumite contraziceri intre etichetele general acceptate si realitatea oferita de noile lecturi. Cine-l mai citeste, acum, pe „acad." A. Toma? Si de ce s-o faca? Ca sa dea peste „versuri" de calibrul „Sa-ncremeneasca la New York / Toti trustmanii cu rat de porc", ori „Drag Stalin, viteaz calit / Mandra lupta ai pornit."? Autorul propune o astfel de arheologie literara pentru (alte) cateva justificate pricini. Mai intai, spre a se infatisa nivelul sub-terestru de la care a fost nevoita sa re-porneasca literatura romana recenta. Apoi, pentru a rectifica, prin nuantare si judecata echilibrata, unele etichetari imbatranite in front si-n grad. In al treilea rand, fiindca actorii de insectar au fost parti constitutive ale unui climat propagandistic cu grave repercusiuni in plan etic, moral, cultural. In fine, spre a analiza credibilitatea unor „naparliri" si revopsiri urmate de vehemente repozitionari „pe trotuarul celalalt". Si daca, in cazul impostorului A. Toma, nu-i de retinut nici un singur vers, nu aceeasi afirmatie este valabila cand vorbim despre Beniuc, Bogza, Titus Popovici, Jebeleanu, Paul Georgescu, Petru Dumitriu, Arghezi, Sadoveanu. Autorul cantareste atent, aduce, in focul argumentatiei, pagini uitate din lucrari carora doar el, de-o jumatate de veac incoace, le-a scuturat colbul uitarii, da Cezarului ce-i al Cezarului si condamna definitiv doar in doua situatii: prea mare nerusinarea, ori prea de tot mica inzestrarea artistica a veleitarului ilegal „clasicizat". In prima categorie troneaza, de departe, Sorin Toma, in cea de a doua fiind catalogati un Popper, Davidoglu, Vitner, N. Moraru, Novicov & comp. Lui Dan Desliu (ati stiut ca-l chema, de fapt, Dan Besleaga?) i se prezuma o „stare de dizidenta" tarzie, ceea ce atrage atentia asupra anului „de granita" 1965. Dupa aceasta data Maria Banus „se va distanta treptat de propria-i viziune" proletcultista, S. Damian „isi va schimba radical punctele de vedere", Jebeleanu „va abandona temele realismului socialist", Crohmalniceanu va beneficia de un „prestigiu cultural semnificativ crescut", in vreme ce Vitner si Davidoglu intra „intr-un binemeritat con de umbra". Dupa cum se vede, 1965, anul venirii lui Ceausescu la putere, a constituit adevarata piatra de hotar. Unii, mult prea compromisi, s-au dat cu totul la fund, altii, crezand (poate) sincer in climatul de liberalizare promis, au incercat sa exploreze teritoriul iluzoriu (atunci) al literaturii nesubordonate, in vreme ce o a treia categorie, stiindu-si antecedentele si intuind ca persevearea ii exclude definitiv din „matreata de stele" (vorba lui Beniuc) a literaturii romane, au intors-o ca la Ploiesti. Ceea ce au scris ramane, insa, scris.