Mai intai s-a intamplat sa fie popicele, pentru cei mai fortosi, si s-au dus. S-a dus dupa asta si tabinetul. A mai ramas sa se distreze pensionarii cu sahul si tablele, cat vor tine si ele. Oricum, va exista totdeauna un spil care sa le aduca pacea in suflete, cat ar fi ei de saraci si nefericiti. Altii sunt bantuiti de neliniste si nu se lasa pana cand
n-o transmit si altora, impovarandu-i cu fel de fel de dojeni, una mai stupida ca altele. Cu sportul acesta nedemn se ocupa mai ales cei din societatea civila.
Pentru ei, cei ce au dus o viata normala, au intemeiat familii si au avut copii, au avut un serviciu din care sa-i intretina si, in general, n-au ramas datori nimanui, merita tot dispretul. Mai important decat toate era sa fi trait din bani nemunciti, sinecuri si pomeni si nu din munca cinstita. Celor ce au lucrat in presa li se reproseaza, de regula, ca au scris sub regim comunist si articole in care ii elogiau pe potentatii acelor zile. Ca si cum ei, membrii marcanti ai societatii civile, nu ar fi scris. Au scris si ei, sa fim sanatosi la cate compromisuri si nimicnicii s-au pretat. Dar gasca lor de paraziti oficiali avea voie, altii nu aveau voie. Iar cand lucrurile devin evidente, se acopera unii pe altii sau nu recunosc, pur si simplu. Si nici nu incearca sa se justifice.
La disidenta lor de doi lei am mai avut ocazia sa ne referim sumar. A fost si ramane una din marile mistificari din cultura romana din toate timpurile. Indivizi care au tras mata de coada si au trait strans lipiti de slujbe parca special pentru ei inventate, incasand salarii cat se putea de grase pentru care nu trebuiau sa faca nimic, au devenit imediat dupa decembrie 1989 personaje care s-au sacrificat pentru binele tuturor, adevarati eroi ai zilelor noastre. Si se complac in aceasta minciuna cu o nerusinare care taie respiratia oricui.
Nici cu Securitatea n-au colaborat, altii s-au ocupat cu acest sport detestabil si chiar atunci cand lucrurile nu stau chiar asa si cand majoritatea informatorilor s-a recrutat din societatea civila, lucru deja dovedit, iar se acopera unii pe altii, iar refuza sa recunosca si cu aceeasi nerusinare se dau drept oameni curati ca lacrima. Din nefericire, in ceea ce-i priveste, s-a ajuns si la cazuri imposibil de contestat, abia acum recurgand baietii si la justificari.
Iar despre opera, ce sa vorbim? Opera a fost si ramane pentru ei un nimic, numai fraierii se straduiesc sa lase ceva in urma, pentru ei importanta fiind clipa prezenta si abilitatea de a duce lumea cu presul, elogiati in nestire de o cohorta de aplaudaci. Numai dresarea acestei cohorte, sa bata din palme atunci cand vor ei, reprezinta pentru ei o preocupare de capatai si, se subintelege, singura activitate cat de cat consistenta. Asa s-a ajuns la filosofi fara opera filosofica si la istorici ai artelor fara opera de istorie a artei.
In viitor, sa nu se mire ca doi-trei insi din partea sanatoasa a societatii va sta chitita pe ei si-i va bate ca pe coasa in gura. Nu merita altceva si degeaba se simt nedreptatiti, ofuscati si tratati fara nici o consideratie pentru ilustrele lor persoane. Numai tinand permanent in sah aceasta plaga a comunitatii vom reusi sa-i descurajam trufia si sa ne vindecam de prezenta ei. Daca exista si alte solutii, asteptam sa ni se comunice. Suntem deschisi la orice sugestie, indiferent de la cine vine.
Nu ar fi rau ca la aceasta operatiune de eradicare a mistificarilor prin care se arunca praf in ochii cetatenilor derutati sa se asocieze cat mai multi intelectuali de buna credinta, care au intuit dedesubturile jocului necinstit la care suntem invitati cu o insistenta fara egal. In felul acesta, sansele de succes se vor inmulti si succesul va da roade. Sa fim convinsi ca o asemenea perspectiva nu este iluzorie.

P.S. Am citit o singura data "Dilema veche" si mi-a ajuns. Din cauza aceasta am aflat destul de tarziu ca Andrei Plesu imi acorda atentie, comparandu-ma cu Caion. Cred ca e o confuzie in capul lui Andrei Plesu. Caion a contestat opera unui geniu, or eu am constatat ca opera filosofica a „filosofului" nu exista, Andrei Plesu fiind calificat ca atare, cum am spus si mai sus, de o cohorta de aplaudaci bine dresati si supusi la semnalele lui. Mai ales la asmutelile lui.
Si nu voi mai lua in consideratie ofuscarile sale pana cand nu-mi va indica opera despre care crede ca poate justifica titulatura de „filosof", cu care il gratuleaza o garnitura intreaga de inconstienti, si pana cand nu renunta la nerusinarea cunoscuta de toti.