Sincretic prin excelenta, spectacolul de opera devine la Hausvater un prilej de a se juca, combinand elemente de acrobatie si efecte vizuale puternice, costume si coafuri de rockeri, proiectii video, elemente de coregrafie moderna, efecte pirotehnice, pentru a-i croi o alta haina lui Verdi. Reasezarea muzicii verdiene in contextul societatii contemporane, asa cum se doreste montarea de la ONB, este pariul regizorului cu noul spectator de opera, cel dispus "sa riste intelectual si emotional" si sa intre pentru prima data la "Il Trovatore".
Experienta regizorala de teatru isi pune amprenta in mod evident asupra spectacolului montat de Hausvater la ONB, dar aceasta nevoie, mai mult sau mai putin acceptata la noi, de regizori de teatru pe scena operei este de mult o tendinta constanta in Occident.
"Trubadurul" lui Hausvater e povestea unor lumi complementare, construite in alb si negru, gandita coerent, pe fiecare dintre scene, de la inceput si pana la sfarsit, cu personaje inventate de regizor, aduse in scena pentru a sustine conflictul dramatic, cu efecte vizuale pe alocuri agresive, cu decoruri puternic incarcate cu valoare simbolica. Dar, privit in ansamblu, spectacolul isi pierde din coerenta. Daca decorurile seducatoare realizate de Viorica Petrovici sustin ideea regizorala, care pare a fi aceea a unui "Trubadur" calator in timp si spatiu, costumele personajelor nu rimeaza cu intregul. Si, fie pentru ca interpretii nu reusesc sa isi asimileze imaginea recomandata de regie, fie ca insasi ideea regizorului nu este dusa pana la capat, ochelarii de soare ai Contelui de Luna (Iordache Basalic) sau intreaga aparitie scenica a Leonorei (Mariana Colpos) par rupte din context. De asemenea, personajele-inventate interpretate de actori, spiritul lui Verdi, Azucena-mama (Roxana Guttman) sau batranul conte de Luna (Mircea Anca) sunt prea putin exploatate scenic si, desi este evident ca au fost aduse pentru a proteza calitatile actoricesti ale interpretilor, acest lucru nu este suficient. Se creeaza o ruptura intre jocul scenic al solistilor, aproape deloc stilizat, si cel puternic metaforizat teatral al actorilor invitati. Dar proiectiile video folosite de catre Hausvater ca suport pentru a dezvalui si a explicita vizual gandurile si lumile antagonice prinse in jocul razbunarii sunt deosebit de percutante si salveaza carentele de interpretare actoriceasca ale solistilor.
Ceea ce nu-i lipseste insa spectacolului este magia, iar talentul lui Hausvater de a face imaginea, ca ansamblu, sa se nasca din muzica, devine vizibil si aici. Lumea Azucenei, impreuna cu toate vrajile pe care le aduce cu ea satra tiganilor, este extrem de bine reprezentata la inceputul actului II, cand intra in scena corul tiganilor (moment excelent al corului condus de Stelian Olariu) - foto. De asemenea, este bine gandit episodul casatoriei lui Manrico (Akhmed Agadi) cu Leonora, dublati in fundal de cei doi acrobati pe picioroange, in alb si negru, mire si mireasa, imagine cosmaresca a unei uniri condamnate la neimplinire.
In ciuda diverselor critici care i s-ar putea aduce, propunerea lui Hausvater ramane una dintre cele mai interesante de pe scena operei bucurestene si, dincolo de calitatile interpretative ale solistilor, de altfel perfectibile, un spectacol complex si cel putin incitant. Cea de a doua reprezentatie cu "Trubadurul" are loc in aceasta seara.