A fost ziua lui Ion Iliescu. A implinit o virsta considerabila, daca pot sa spun asa, si vazindu-l la TVR 1, cintind alaturi de Aura Urziceanu, inca stau pe ginduri daca sa-i urez La multi ani!" sau nu. De fapt, de la o vreme incoace sint macinat de dilema daca sa-l iert sau nu pe Iliescu in sinea mea. Mosuletul cintaret care reuseste sa-ti smulga un zimbet, care sta teapan si raspunde sobru la intrebari banale, pe trupul caruia costumul sta inca binisor, ma atrage mereu catre acel pol al iertarii in care imaginea activistului agitat, innebunit de gustul puterii, tinde sa se estompeze. Imi imaginez ca peste citiva ani se va stinge, va intra in sinaxarul stingaciei romanesti si ma gindesc ca disparitia asta dintr-o lume pe care el o visa cindva mai buna si mai dreapta ma va intrista intrucitva. As indrazni sa spun ca lumea politica nu va mai fi la fel fara Ion Iliescu. Ceva fundamental se va schimba in textura ei, va mirosi altfel. Personajele care populeaza spectrul politic contemporan au ajuns sa practice cu nonsalanta arta cinismului, in timp ce Iliescu are inca matrita aceea spirituala a activistului angajat, a nomenclaturismului cu nostalgii, cu puseuri de sinceritate. Asadar, nu ma hotarasc deloc daca sa-l iert pe Iliescu si sa las in seama Domnului viata si activitatea sa revolutionara, sau sa-l dispretuiesc in continuare pe Ilici cu aceeasi intensitate ca pina acum. Aveam 20 de ani in 89 si timp de 17 ani resentimentele mele calde fata de Ion Iliescu au beneficiat de acel impuls originar. Au decurs firesc in ordinea optiunilor mele. Acum, de citva timp, distanta fatisa fata de persoana lui Iliescu a inceput sa se micsoreze si iritarea pe care o resimteam privindu-l sa se dilueze. Poate c-am imbatrinit.