Prin ungherele unui iad comunist

Soare bogat si peste 10 grade Celsius. In centrul orasului, pe strada Victoriei, in fata sediului organizatiei locale a PNTCD, peste 300 de taranisti, majoritatea tineri, asteapta inceperea manifestarilor dedicate lansarii proiectului "Memorialul Ramnicu Sarat", la initiativa PNTCD si a Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului (vezi ZIUA, 12.II.07).
Dupa ce au fost depuse coroane de flori la troita maramureseana a lui Ion Mihalache, mort in puscaria de aici (5 februarie 1963) si la obeliscul ridicat in amintirea lui Corneliu Coposu, ce si-a incheiat ultimii ani de detentie in acest "mormant al tacerii", coloana manifestantilor a strabatut in liniste intregul oras, ajungand in fata zidurilor calciate de vreme, ale sinistrului lacas de exterminare. Patrundem in incinta lui cu piosenie, pasind pe lespezi de piatra macinate de lanturile purtate de detinutii politici, pe lungul drum al crucificarii! O slujba crestineasca aminteste de supliciile la care au fost supusi acestia, de catre un regim pagan, precum martirii slujitori ai lui Cristos. Frigul iesea din ziduri, podelele de piatra si usile de fier ale celulelor. Eram imbracati gros si afara era cald. Cum or fi rezistat aici, cei hotarati distrugerii, in iernile cumplite ale anilor '50-'60 din secolul trecut? Intru, impreuna cu Andrei Dimitriu, vicepresedinte al PNTCD, in cateva dintre cele 36 de celule, si simt ca timpul s-a oprit: un spatiu lugubru, de cam 2,5 metri pe 3, acum gol si intunecos, atunci cu un om in zdrente, tarsindu-si picioarele, dus-intors, intre usa si peretele unde, aproape de tavan, era o ferastruica acoperita de obloane. Zi/noapte, doar un bec de 15 wati lumina incaperea, in care mai erau un pat de fier, o sobita de tabla (iarna nu prea functiona, din cauza prafului de carbune, care-o infunda), un scaunel si doua tinete, una pentru apa, cealalta pentru nevoile fiziologice. Intre orele 5 dimineata si 10 seara, locatarul nu avea voie sa se aseze pe pat, fiind urmarit, printr-un ochi traforat in usa, sub deschizatura cat un portofel, prin care i se aducea "mancarea". Gardienii ridicau vizeta din sfert in sfert de ora, sau cand vroiau ei, pentru a-i surprinde de incalcarea regulilor, tabarand cu batele asupra "dusmanilor poporului". Pe scaunel stateai doar cu spatele la usa si privirea in perete, pentru a nu-i vedea pe cei ce te urmareau. De auzit, nici vorba. Peste pantofi/bocanci, satrapii aveau niste paslari/papuci, pentru a le inabusi pasii. Doar in timpul batailor, la dusul la "baie" si la scosul saptamanal la aer, puteau auzi ce vorbesc/racnesc, intr-o limba neinteligibila...
In aprilie 1963, dupa moartea lui Ion Mihalache, putinii supravietuitori ai puscariei au fost raspanditi in alte locuri de detentie, iar inchisoarea de aici, inchisa. La un timp, spatiul s-a transformat in depozit al Aprozarului local, din 1990 fiind privatizat. Dupa insistentele Seniorului Coposu si ale lui Ion Diaconescu, cladirea penitenciarului Ramnicu Sarat, cu toate anexele sale, a fost inclusa pe lista monumentelor istorice, nemaiputand fi demolata sau modificata. Ministrul Culturii a "cumparat"-o si a predat-o Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului in Romania (IICCR).
Aceasta manifestare omagial-dramatica s-a incheiat in sala de consiliu a primariei orasului, cu Simpozionul "Memorialul Ramnicu Sarat - De la vis la realitate", in cadrul caruia a fost lansata cartea PRIN UNGHERELE IADULUI COMUNIST RAMNICU SARAT, de Ion Diaconescu si Cicerone Ionitoiu, si s-au proiectat cateva fragmente din "Memorialul durerii" si un film surpriza realizat de un elev si o profesoara de istorie din Buzau, "Penitenciarul Ramnicu Sarat", premiat anul trecut la concursurile scolare de profil, urmand sa fie prezentat, ca material didactic, in toate institutiile de invatamant din tara. In finalul dezbaterii, istoricul Marius Oprea, directorul IICCR, a anuntat ca "Institutul nostru a intrat in posesia acestei puscarii, un adevarat infern programat de comunistii sovietizati, putand azi sa anuntam transformarea lui in memorial-muzeu, precum cel de la Sighetu Marmatiei, intr-un an, pentru a ilustra ororile dictaturii proletare si a condamna, pentru generatiile de azi si de maine, ce a insemnat totalitarismul acelei epoci".
O declaratie, la... rece!
Iata-i, pe scurt, opinia lui Andrei Dimitriu privind infiintarea Memorialului Ramnicu Sarat, ca obligatie imperativa impusa de nevoia igienizarii morale a societatii noastre bolnave de indiferenta:
"Un popor care nu-si identifica responsabil si corect, nu-si venereaza pios si cu recunostinta, dar decent, si nu cultiva memoria adevaratilor eroi-martiri, patrioti-luptatori, ctitori ai libertatii si demnitatii nationale, in vremurile cele mai tragice, este un popor care nu poate depasi istoria imediata. Cei care, intr-o Romanie sovietizata, duplicitara, lasa, fricoasa, gregara, ingenunchiata, au reprezentat demnitatea, onoarea, curajul, valorile crestine profunde - iubirea si sacrificiul pentru <<aproapele>> - patriotismul intelept si adevarat, merita macar aceasta recunostinta tarzie, dar si dreptul la posteritatea pe care si-au construit-o, prin martiraj, si care ne onoreaza si ne legitimeaza, ca popor cu vocatie europeana, adica democrat, cu simtul demnitatii si al libertatii (...). Iata de ce e nevoie de aceste memoriale la Sighet, Ramnicu Sarat, si-n cate alte locuri ale supliciului si chiar ale mortii".
Genocidul ca forma de stat
Nu mai este un secret ca in Romania comunista, fie ca se numea "populara" si apoi "socialista", au fost arestati politic circa doua milioane de oameni (cu sau fara mandat), dintre care aproape trei sute de mii nu s-au mai intors acasa, luand drumul gropilor comune sau disparand pur si simplu!
Perioada cea mai crunta a acestei epoci genocide a inceput inca din timpul mistificarii alegerilor "democratice" din martie 1945, cand la putere a fost adus guvernul Groza, si a culminat imediat dupa abdicarea fortata a Regelui Mihai (30 decembrie 1947). In scurta vreme, tara s-a impanzit de inchisori si lagare, pentru detinutii politici, unele vechi si reactivate, altele infiintate ad-hoc, pentru a-i primi pe tradatorii de tara, pe dusmanii poporului, sabotorii, complotistii si chiaburii. Cei ramasi in viata, dupa gratierea din 1964, beneficiari ai cruzimilor indurate in detentiile inchisorilor Vacaresti, Aiud, Ramnicu Sarat, Gherla, Pitesti, Sighetu Marmatiei, Galati, Suceava, Canal, Mislea, Oradea, minele de plumb din Maramures (Cavnic, Baia Sprie si Nistru) si inca altele, au avut parte de "domiciliu obligatoriu" (D.O.), pentru inca multi ani petrecuti prin baraganele noastre. Cu toate ca ceausismul nega existenta detinutilor politici, s-a demonstrat contrariul.
"Genocidul comunist in Romania" este titlul unei carti de exceptie, in doua volume (1992 si 1994), aparute la Editura Albatros, in care Gheorghe Boldur-Latescu prezinta si analizeaza, ca fost detinut politic, ce au insemnat anii de detentie, unde "am invatat un lucru pe care il impartasesc, in acest ceas greu, cititorilor mei: cu cat e mai cumplit calvarul, cu atat mai fierbinte trebuie sa fie speranta ca Dumnezeu nu ne va parasi". Cu luciditate si condei de economist, aflat din 1990 in Senatul Academiei de Studii Economice din Bucuresti (A.S.E.), a tinut sa prezinte cititorilor prin ce a trecut o intreaga generatie supusa neantizarii, prin ideologia marxist-leninista si practicile stalinist-dejiste si apoi ceausiste. A pornit de la dispretul manifestat de comunisti pentru viata propriilor cetateni. "Moartea unui om este o tragedie, dar moartea unui milion de oameni este o cifra statistica". Acest sinistru aforism, atribuit lui Stalin, rezuma "filosofia" puterii comuniste, privind "grija fata de om"...
In capitolul "Gulagul romanesc in cifre", care ne intereseaza acum, analistul ajunge la concluzia ca in peste 120 de inchisori si alte locuri de detentie au fost inchisi peste un milion de oameni (cifra dublata de cercetarile ulterioare ale Asociatiei Fostilor Detinuti Politici din Romania), din care aproximativ cinci sute de mii au murit in inchisori (numarul mortilor ar putea sa fie doar de trei sute de mii, dar cifra exacta nu se va sti niciodata, deoarece in majoritatea puscariilor, din perioada 1947-1964, mortii erau aruncati in gropi comune, fara sa se indice ziua si numele celor decedati). Doar la numararea portiilor zilnice apareau mai putine decat in ziua precedenta, fara a se sti daca cineva e mort sau este pedepsit. Cifrele reci ale semnatarului "ascund suferinta omeneasca si moarte, curaj, demnitate, credinta in Dumnezeu, patriotism si sete de libertate".
Serialul nostru urmareste sa readuca in memoria varstnicilor si sa arate tinerilor cititori prin ce vami au trecut foarte multi dintre romani, in perioada 1945-1989. In ceea ce priveste inchisoarea de la Ramnicu Sarat, o sustinem pentru transformarea ei in muzeu, precum cel de la Sighetu Marmatiei, devenit in timpul nostru o pagina-simbol a cruzimii comuniste in estul european. Pentru ca asta a insemnat, pentru multi concetateni, viata cea fara de viata, in Gulagul romanesc.

---

Despre autor: