Traseul de cativa ani al Galeriei "Catacomba" de la Muzeul Colectiilor, curatoriata de Sorin Dumitrescu, a stat sub semnul unei exceptionale coerente stilistice, fiind primul semn important de dupa '90, implantat in mijlocul Bucurestiului, de refrisare a traditiei cu sens explicit crestin si cu sinceritate profund ortodoxa. Nu este momentul si nici locul sa detaliem aici infiorati, identificari religioase si proiectii stilistice si nici sa vorbim despre artistii importanti care si-au insotit numele cu acest spatiu care parea sortit pe vecie mucegaiului si intunericului inainte de primirea unei asemenea misiuni. Dintr-odata a devenit incapator si cald, iar lucrarile pareau predestinate. Din pacate, dupa ani de truda si lumina i-a fost harazita febra nimicirii si incrancenate dorinti (ale cui oare?) de a fi desfiintat, mutilat, gonit si orbit. S-au operat modificari care... au modificat exact rostul lui. S-or fi invocat "motive temeinice" de evacuare intempestiva si asa se face ca spatiul a ramas ca o orbita goala, hada si nefolositoare, iar cei mai loviti au fost insisi artistii. Ca de atatea ori, ritmul si pacea unui loc au fost dintr-odata spulberate in chip mediocru, cu jalnic egoism, jignind insasi ideea de cultura.
Am facut aceasta scurta introducere, pentru a arata ca loviturile nu au nume, ele sunt pur si simplu lovituri care rareori au in timp sansa de a fi reparate moral si faptic.
Pe mica strada bucuresteana, ultracentrala, Pictor Verona, cladirea in care se gaseste "Ordinul Arhitectilor", are la demisol un spatiu asemanator celui in care a functionat Galeria "Catacomba", insa mult mai mic. Caramida la vedere si austeritatea scenografica ar putea face din el un loc de exceptie pentru artele vizuale.
Sorin Dumitrescu a avut ideea ca, in cadrul unui circuit expozitional inscris intre libraria "Carturesti" si strada Pitar Mos, si galeria "Simeza" sa faca din acest mic spatiu, din 22 februarie si pana pe data de 5 martie, un punct pulsatil, aducand lucrarile din atelierul marelui sculptor Vasile Gorduz.
Joi, 22 februarie, la orele 18,00, usile "atelierului" s-au deschis pentru cei veniti la vernisaj si s-a coborat in "hruba" transformata in ambient si truda mirabila, ca viziune si vitalitate artistica.
Atelierul unui sculptor este, si dupa spusa lui Vasile Gorduz, locul unde se intampla "lupta cu materia". Aceasta "lupta" nu este, bineinteles, aceeasi pentru toti. Consecintele ei difera si, cateodata asistam inmarmuriti de admiratie, la adevarate minuni care se ofera privirii.
Din pustnicia atelierului in care Vasile Gorduz desavarseste chipuri si mestereste neasemuite compozitii, au fost aduse cateva zeci de asemenea lucrari care dau dimensiunea electiva a gestului lui Sorin Dumitrescu.
Incaperile par aidoma unui teren arheologic indelung scormonit in cautare de civilizatii vechi, iar lucrarile care au invadat spatiul, par si ele a fi iesit aleatoriu la iveala cu risipitoare darnicie, profetice prin gest si limbaj. Cultul pentru materia pe care o atinge, o framinta si o redefineste, capata la Vasile Gorduz exteriorizari magice, un suprantural temperat, dar insetat de lumina. Un atelier de sculptor inseamna ordine, dar si istovitoare "ramasite" de idei, inseamna puls, dar si amanari "sine die" inseamna energii stocate si platonice insotiri cu materia, dar si munca dramatica, si inclestari teribile. La Vasile Gorduz, fata si reversul trudei lui sunt asemanatoare, contopindu-se intr-o aspiratie permanenta catre esenta. "Calatorind" din atelierul sculptorului catre acest atelier "ad-hoc", desprinse de "acasa" si etalate "grabit", peste aceste sculpturi de dimensiuni reduse, pare sa fi trecut o indumnezeita boare de inger. Insufletirea ca spirit este o calitate primordiala a lucrarilor expuse. Vasile Gorduz nu istoriseste si nu te incita sa-i parcurgi cu frenezie opera; el semnifica si te lasa sa vezi in liniste, fiecare sculptura parand a fi insotita de o lunga rugaciune.
Un chip uman inseamna la acest mare artist (vorba poetului), "umbra unei idei" revelatie si mantuire. Privitul unei sculpturi semnate de Vasile Gorduz inseamna initiere. Fiinta interioara e destinata sa-si fructifice himerele si sa le dea sens, o pune pe aceasta in posesia unui limbaj comunicativ, o face egala operei. Intr-o liniste aproape monahala, sculpturile transferate din atelierul artistului poarta cu sine in viscere o materie transformata in limbaj.