In prelungirea unui mai vechi colocviu teatral de la Timisoara si a unei la fel de vechi emisiuni TV (in care, la montaj, mi s-a lasat doar afirmatia, taindu-se argumentatia), continua sa apara ici-colo, inclusiv pe internet (atelier.liternet.ro) referiri rotunjite cu subtirime ironica la adresa unui raspuns de atunci al sus-semnatului, intrebat daca „se mai poate scrie azi despre ilegalisti?" Desi chestiunea-i pusa eronat din plecare (azi, macar azi s-ar cuveni sa nu existe subiecte interzise!), am dat raspunsul pe care-s dispus sa-l repet oricand: „Da, depinde cum scrii." S-a retinut, cu ingrijorare uimita, in primul rand afirmativul DA, intampinat cu ridicari din sprancene echivaland cu „i-auzi ce spune asta!", dar si cu reactia retractila a unor confrati dispusi sa-l ia in brate mai degraba de „nu, imposibil!" Va sa zica, daca subiectul l-au compromis Voitin&comp., asa sa incremeneasca in veci! S-ar putea scrie oricand o piesa despre Hitler ori Zelea Codreanu, dar despre Tismenitki, Zaroni ori acad. Marza, nu! N-are rost sa pornim de la esenta chestiunii ilegalismului, exprimata sintetic si definitiv prin fraza „putini am fost, multi am ramas", dar unele nuantari s-ar cuveni incercate. De pilda: prezinta ori nu interes literar si merita un dram de intelegere teribilul destin tragic al ilegalistilor romantici, care au crezut sincer, naiv, extatic, in marxism si-n stalinism, urmand sa-i impuste tocmai... Stalin? Destinul unui (sa spunem) Marcel Pauker, nu-i purtator de semnificatii tragice capabile sa intereseze teatrul? Dar o comedie cu ilegalisti de carton, instalati pe dosare umflate cu pompa si dandu-si recomandari unul altuia pana se inchide cercull? Scriitorului nu i se poate limita in nici un fel, de la nici o tribuna, aria investigatiei – altfel, ne intoarcem de unde am plecat, stabilind teme recomandate, vizavi de teme interzise. Dimpotriva, as zice ca poate prezenta interes ca personaj literar si Petru Groza si Gigi Becali (vad, in proiectie teatrala, formidabila scena a dejunului oferit lui Becali de Berlusconi!) Ratarile teziste si falsificatoare din dramaturgia romana (alaturi de amintitul Voitinovici, l-as mai mentiona, cu jale, si pe Titus Popovici...) au fost insotite si de „agatari" tematice justificative. Ca sa poata ajunge pe scena inainte de ’89, o piesa a lui D.R. Popescu („Piticul din gradina de vara") a avut nevoie de un speraclu, autorul fiind nevoit sa afirme, in prefata, ca eroii ar fi... ilegalisti. Gaselnita sare-n ochi de departe: daca asa stateau lucrurile, precizarea din prefata era profund... prisoselnica. Acelasi text a prilejuit, dupa revolutie, un spectacol memorabil semnat de Purcarete la Nationalul craiovean. Reprezentatie ai carei eroi nu i-a perceput nimeni ca fiind, Doamne pazeste-ne, ilegalisti! Cu toate acestea, s-au gasit critici care sa puna la zid piesa din pricina... prefetei! Asa stand lucrurile, ma tem ca dramaturgia de azi poate fi vinovata mai degraba de ocolirea temei si lipsa de curaj in aducerea acesteia cat mai aproape de oglinda adevarului. Publicul, sunt sigur, ar fi interesat!