De regula, dictatorii parasesc ringul ca urmare a pierderii unui razboi provocat de ei insisi, vezi cazul lui Hitler, fie cand ii rastoarna de la putere revolta unui popor indelung si sever exploatat. Si nu este exclus sa ajunga in fata plutoanelor de executie. Daca dictatorul in speta s-a sprijinit si de o baza de mase cat de restransa, de regula de un clan care s-a bucurat de toate privilegiile, este preferabil sa i se inhumeze cadavrul cat mai departe de locul public numit cimitir si de atentia celor ce considera moartea lui o pierdere nedorita. Asta ca nu cumva la mormantul lui sa se organizeze manifestari ostile regimului succesiv dictaturii sale sau sa devina loc de pornire a unor cortegii menite sa-i omagieze memoria. A fost cazul tarului rus si a familiei sale si cel al lui Nicolae Ceausescu. Altfel nu se explica de ce nu se stie nici astazi daca a fost inhumat unde se spune ca ar fi fost inhumat. Situatia este intr-adevar unica. Baza de masa a ceausismului parea foarte larga, daca avem in vedere numarul membrilor partidului comunist, si clanul de care s-a sprijinit parea si el de o consistenta destul de solida. Insa si una si alta s-a risipit ca si cum n-ar fi fost.
Nostalgicii care se aduna anual la mormantul sau presupus pot fi numarati de fiecare data pe degete. Si ne intrebam: de ce nu se permite dezhumarea osemintelor sale, spre dobandirea unei certitudini firesti, de vreme ce pericolul evocat mai sus nu exista? Cu atat mai mult cu cat si familia lui a trecut prin atatea momente nefericite. Copiii lui Nicolae Ceausescu au dorit si inca doresc, atat cei trecuti intr-o lume mai buna, cat si cel care inca se mai afla in viata, doar sa poata depune o floare la mormantul tatalui lor. De ce li se refuza o asemenea satisfactie dintre cele mai omenesti? Toate povestile din jurul lui Nicu Ceausescu, copilul cel mare al dictatorului, povesti de cele mai multe ori rautacioase, au fost spulberate de timp si chiar de marturiile celor ce l-au cunoscut indeaproape. Si Nicu Ceausescu a incetat din viata dupa o detentie nemeritata, pentru ca nu era vinovat cu nimic.
Nu demult s-a prapadit si Zoe Ceausescu, o doamna de o distinctie deosebita, intre altele si stapana pe meseria ei. Nu a fost nici ea un copil de bani gata. Se mai afla in viata Valentin Ceausescu, care s-a bucurat si inca se bucura de stima tuturor celor ce l-au cunoscut, un personaj discret si retras in sine, care nu avea obiceiul sa epateze prin pozitia sa de ordin social si nici prin gesturi care sa-l mentina artificial in atentia opiniei publice. Atunci de ce acestor odrasle li s-a refuzat si inca li se refuza minima favoare de a sti unde isi zac somnul de veci parintii lor scosi atat de brutal din istorie?Regimul actual, guvernat de persoane inzestrate cu un tupeu iesit din comun de a prada banul public, ceea ce Nicolae Ceausescu nu a facut, nu credem a se teme ca nostalgia fata de regimul trecut ar putea capata dimensiuni explozive. Explicatia, dupa opinia noastra, trebuie cautata in obstinatia primelor guvernari asa-zis democrate de a tine sub obroc anumite situatii care nu le-ar putea face cinste. Ciudat, chiar cei despre care se stie exact ca au participat la inhumarea sotilor Ceausescu, la cateva ore dupa ce au fost impuscati, astazi afiseaza atitudini ambigui, din care nu se intelege nimic. Marturiile lor oscileaza intre a fost ce a fost, dar s-ar putea sa fi fost si altfel. Actele de deces se bat cap in cap cu alte documente emise in epoca. Lipsesc tocmai actele prin care se legitimeaza o inhumare. Armata, care patroneaza si administreaza cimitirul militar Ghencea, respinge ideea unei dezhumari a osemintelor cuplului ceausist. De aceeasi factura este si atitudinea instantelor judecatoresti. Mai nou, acestea au respins posibilitatea audierii ca martori a generalului Victor Atanasie Stanculescu, a lui Gelu Voican Voiculescu si a magistratului Dan Voinea, direct implicati in procesul sumar si in executia din decembrie 1989. Or, toate acestea nu pot fi imputate regimului actual, ci numai influentei pe care o exercita inca anumiti factori din regimul instalat printr-o revolutie nefericita, care nu
le-a adus nici un beneficiu celor multi, amestecati in valtoarea ei. Desigur, unele persoane din fosta conducere a FSN pot fi dispuse sa conteste rationamentele noastre. Nu avem nimic impotriva, dar, in cazul acesta, sa ne spune ele care e adevarul. Oare de ce se prefac ca ploua?Cum se exercita o asemenea influenta este greu de stiut. Cert este ca numerosi protagonisti ai evenimentelor de atunci sunt legati parca prin juramant sa tina ascunse imprejurarile care i-au adus la putere si faptele nu tocmai onorabile prin care si-au asigurat preponderenta in viata publica si politica. Si tac toti ca pestii. Insa, la 17 ani dupa consumarea revoltei din ’89, chestiunea a inceput sa devina de-a dreptul o ticalosie. Nu intamplator, si presa a inceput sa se implice in aceasta afacere tulbure, solicitind din ce in ce mai imperativ deslegarea acestui mister.
Si e de sperat ca presa sa scoata din catalepsie autoritatile competente sa decida dezlegarea saradei si, totodata, sa imprime si opiniei publice dorinta de a afla adevarul. Sa-i dorim impreuna succes!