„Rebranding Romania"… O multime de oameni superantrenati in campanii de marketing si publicitate au pus la bataie experienta lor, ba au chemat si experti straini pentru a pregati lansarea pe piata europeana a produsului „Romania". De unde ma uit eu azi, vad un succes indoielnic si ma gindesc ca mai toate eforturile de imagine pe care le-am vazut in ultimii 17 ani au avut acelasi succes. Creatorii de imagine, maestri ai publicitatii, fini cunoscatori ai psihologiei maselor ca sa-si merite banii scriu pe eticheta ce viseaza cumparatorul sa aiba, nu ce e de fapt oferit spre vinzare. Si, daca produsul nu e tocmai asa cum scrie acolo… nu e mare tragedie. „Minte-ma, dar minte-ma frumos!" suna inca bine, iar romanul e inca destul de tolerant, sau prea lenes sa protesteze, sau inca nu se respecta pe sine destul.

In aceasta capcana mi s-a parut mie ca s-au prins si cei care „brenduiau" Romania in prejma orei 0 a lui 2007. Preocupati de ce anume o sa scrie pe eticheta, ce ar da cel mai bine, au listat minunatiile pe care se stia ca strainii le-au apreciat si le-au cumparat mereu de la noi: tuica, manastiri, George Enescu, salam de Sibiu, Ciuleandra, cei mai grozavi hackeri adolescenti, cea mai mare a doua cladire din lume, Brancusi, fete frumoase, mititei, Mircea Eliade…

Dar „ingredientele" astea minunate sint ce avem, nu cine sintem. Mesajul este incomplet, deci nu este autentic. Daca asta o sa scriem pe eticheta, Europa o sa se supere. Pentru ca ea este obisnuita cu un lucru: ceea ce scrie pe borcan, chiar sa fie in borcan.

In concluzie, ce sa scriem noi pe eticheta? Ce e in borcan? Pornind de la principiul „cum e turcu’ si pistolu’…", o sa ma intreb cine sint eu, Romania?

Eu pretind ca sint grozava, speciala, foarte diferita de ceilalti „copii" din gradinita. Sint atit de buna, incit ei sint gelosi si invidiosi si de-aia nu se joaca cu mine. Pretind ca sint prea grozava pentru regulile banale ale jocului, asa ca nu le respect, si afirm ca ceilalti copii, mai putin daruiti de soarta, nu ma inteleg, ma critica si conspira impotriva mea. Si pentru ca mereu ma lasa pe-afara, ii birfesc pe unde pot si cu cine ma asculta. Si pretind ca nu am nevoie de nimeni, eu sint „lebada", iar ei, doar niste „rate". Mai pretind ca ma dau in vint dupa cultura, dupa idei europene, balet si muzica clasica si ca distractia mea preferata e lectura.

Ceea ce ascund este ca in masina, cind nu m-aude nimeni, ascult numai manele, ma innebunesc dupa telenovele si nu ma dezlipesc de televizor la stirile de la ora 5 si la „Tradati in dragoste". Ii birfesc cu bucurie mai ales pe sefi, pentru ca n-am curajul sa spun „nu stiu" sau „scuza-ma" si nu-mi asum responsabilitati. Intirzii mereu, pentru ca nu-mi respect colegii, mint de-ngheata apele si am un orgoliu cit Casa Poporului. Ma declar o persoana religioasa, pentru ca asta „da bine", dar nu stiu mare lucru despre Cele Sfinte. Dar sint, in schimb, foarte superstitioasa. Mai ascund ca, in general, nu-mi fac temele, ca am in dulap ascunse niste schelete - niste lucruri nu tocmai in regula pe care le-am facut pe cind copilaream, prin ‘89-’90, si mai inainte, printre razboaie, cind nu ma puteam hotari de cine sint indragostita, de rusi sau de nemti, de taranisti sau de liberali… si tot felul de secrete pe care nici eu nu stiu ca le stiu.

Impactul faptului ca ma tot prefac este ca nimeni nu se joaca cu mine, nimeni nu ma ia in echipa cind se fac jocurile, desi, cind ma duc in strainatate sau am oaspeti de pe-afara, ma port frumos, sint la inaltime si toata lumea ma admira pentru cit de frumos vorbesc, joc football, dansez, pictez, culeg capsune…

De ce ma prefac? Pentru ca, sub toate mecanismele mele grozave de adaptare, eu cred in taina ca ceva e in neregula cu mine. Eu vreau foarte tare sa apartin grupului, sa joc in echipa. Toate bilbiielile si tradarile le-am facut de frica unui esec, pentru ca eu nu am incredere in mine, pentru ca am ideea ca nu sint destul de buna, ca sint de una singura. Marea mea grija a fost mereu sa nu se afle. Sa dau bine. Sa nu ma fac de ris. Si am pus la bataie pentru asta toata energia, puterea si imaginatia. Acum, ma gindesc ca am obosit de atita campanie de imagine. Postura de victima a istoriei, a conjuncturilor nu mi se mai pare suportabila. Si ma gindesc la posibilitatea de a da la schimb ajutorul de la cei mari, pe parteneriat cu colegii. Ma gindesc serios la posibilitatea de a-mi face lectiile din urma, ma gindesc sa curat tot ce nu e curat, sa recunosc, sa cer scuze, sa renunt sa ma mai invinovatesc si sa-mi asum responsabilitatea. Sa pun scheletele din dulap intr-o cutie si sa o arhivez: „Istorie, Trecut", sa-mi asum tot ce e acolo, fara sa ma victimizez, fara sa caut tapi ispasitori, sa integrez in ceea ce sint azi tot ce am facut pe traseul devenirii mele. Si sa-mi fac fisa postului pentru tot ceea ce sint: parinte, profesor, indrumator spiritual, prietena, sotie, iubita, psiholog, colega, fiinta umana. Ma inspira posibilitatea de a-i onora pe ceilalti copii din curte ca pe mine insami, ma inspira sa nu-i mai judec si sa-i accept exact asa cum sint. Si poate ca si ei ma vor accepta pe mine. Asa cum sint.

Si ma gindesc sa ma uit mai putin in oglinda la ce le arat celorlalti, la ce am, si mai mult la ce e inauntru, la ce sint. Ca o victorie asupra trecutului.

Si asta e ceea ce cred eu ca este in borcan. Iar pe eticheta ar putea sa scrie: Romania, dulceata de 22 milioane de oameni, cu foarte multa valoare adaugata… de istorie, geografie si de psihologia poporului roman.