Poate ca asemenea procese vi se par indepartate de actuala situatie din Romania, dar nu sint. Si la noi se consuma, dincolo de persoane, lupta intre modelul comunitatii libere (compusa din cetateni egali in fata legii) si societatea „tribala" (dominata de o clientela economica privilegiata).

Cind neoconservatorii au lansat viziunea „mesianismului democratic", emisfera stinga a gindirii politice a denuntat imediat „neocolonialismul" american. Astazi, republicanii cred mai mult ca oricind ca democratia se propaga asemenea luminii (desi evident ca nu la fel de repede). Au dreptate? Nu stiu. Dar putem incerca o analiza.

Trebuie spus ca „mesianismul democratic" e corolarul unor premise verificate pe teren. Prima: democratiile nu-si declara razboi. A doua: anarhia spontana a sistemului international poate fi diminuata prin actiunea unei majoritati democratice. Se presupune ca, daca majoritatea statelor lumii adera la comunitatea democratica, pacea mondiala poate fi garantata mai eficient. De aceea incurajeaza executivul de la Washington clubul asa-numitelor „democratii noi si restaurate". Un format cu geometrie variabila, care joaca un rol mereu mai proeminent in economia raporturilor Nord-Sud. Si tot de aceea se mentine „raceala" dintre SUA si ONU. Daca organizatia de la New York ar gazdui o majoritate democratica, ea ar putea actiona la standardele dorite de americani. Pentru moment, nu e cazul.

Aceeasi cheie de lectura e folosita de neoconservatori in Orientul Mijlociu sau in zona Golfului Persic. Se presupune ca „vesnicul" conflict israelo-arab ar putea fi solutionat daca „lumea araba" ar vira spre democratie. Israelul este o democratie. Dusmanii sai nu pot insa negocia pacea, de vreme ce logica lor politica ramine intrinsec nedemocratica.

Paradigma neoconservatoare implica un original amestec de realism hegemonic si de idealism axiologic. Ea cauta, in fond, sa anticipeze cistigatorul luptei dintre democratie si tribalism. Sau, in termenii faimoasei carti datorate lui Benjamin R. Barber, lupta dintre „McWorld" si „Jihad". La nivel „videologic", bunaoara, suprematia McWorld pare garantata, daca privim raspindirea geografica a MTV (din care numai Africa lipseste, cu exceptia Marocului, a Kenyei si Madagascarului). Problematica, aici, este tocmai capacitatea tribalismului de a-si propovadui „cauza" folosind baza tehnologica si comerciala oferita de McWorld. Nu e vorba doar de adaptarea locala a capitalismului global (in Franta, McDonald’s serveste vin rosu), ci si de simetrica posibilitate a „violentei sectare" de a se raspindi cu ajutorul instrumentelor electronice. CNN versus Al-Jazeera. Si reciproc.

Poate ca asemenea procese vi se par indepartate de actuala situatie din Romania, dar nu sint. Si la noi se consuma, dincolo de persoane, lupta intre modelul comunitatii libere (compusa din cetateni egali in fata legii) si societatea „tribala" (dominata de o clientela economica privilegiata). Criza sistemica prin care trecem acuza ruptura dintre majoritatea morala si cea politica. Dupa mine, „anarhia" prezenta poate fi depasita doar prin cristalizarea unei majoritati moral-politice. In stadiul actual, „jihadul" romanesc e alimentat prin asaltul televiziunilor de grup asupra unei majoritati civile slab reprezentate. Chiar daca societatea romaneasca include un puternic nucleu civic, acesta nu va reusi sa „degajeze" o majoritate moral-politica atita timp cit i se va spune, de pe toate ecranele, ca perceptiile sale sint „gresite".

Priviti miscarile browniene din sinul Parlamentului. In fiecare sedinta, cu fiecare vot, „majoritatea" se recompune fantomatic, „la mica intelegere". Partidele ies sau doresc sa participe la guvernare fara nici o ratiune etica sau programatica. In interiorul fiecarui grup parlamentar opereaza clivaje anormale si, oricum, paralele cu agenda electoratului. Iata de ce societatea incearca - prin abordari exasperat „maniheice" - sa coaguleze, in spatiul public, majoritatea inca absenta din spatiul politic.

Fireste ca majoritatea cetatenilor urmareste „dreptatea si adevarul". Numai ca majoritatea politica investita simbolic in aceasta directie nu poate functiona coerent la nivelul aritmeticii parlamentare. Compromisurile zilnice dintre „putere" si „opozitie" tradeaza pe larg simptomele acestui dezechilibru.

Recenta „radicalizare" a intelectualilor nu ilustreaza atit dorinta acestora de a galvaniza „puterea", cit vointa societatii civile de a proiecta valorile majoritatii morale asupra unei majoritati politice deocamdata carente. Miza etapei vizeaza inclestarea dintre „grupurile de interese" - sprijinite retrograd pe monopolul mediilor private - si „grupurile politice informale" inca orientate spre cetateni. Primele intretin deliberat „violenta sectara" sau - cu un concept din pacate familiar - „mineriada" televizuala. Celelalte urmaresc triumful progresiv al democratiei euro-conforme. Viitoarele alegeri de orice fel - anticipate sau la termen - vor dezvalui dinamica si sansele fiecareia dintre „tabere". Nu mi se pare exagerat sa afirm ca rezultatul lor va lamuri calitatea destinului nostru comunitar in anii ce vin.