Dorel Schor, de un sfert de secol doctor in orasul israelian Natanyah, se considera in continuare slujbas al literelor romane (a debutat la „Junimea" acum 35 de ani); n-a uitat Iasul si tipareste, la aceeasi editura, o carte-sinteza ce aduna in comprimate atent cantarite intreaga-i experienta de viata. Nu se incadreaza foarte exact nici in categoria maximelor, nici a aforismelor, nici „stricto senso" in aceea a cugetarilor. Au cate ceva din fiecare. Si daca tot suntem la acest capitol: Vauvernague crede ca „Maximele oamenilor dau pe fata inima lor", asa ca lectura cartii „Inger cu coarne" poate oferi, intr-o addenda virtuala, si portretul medicului Schor: un blajin inzestrat cu ascutit simt al umorului, deosebit de sensibil, capabil sa dibuiasca cele ascunse dincolo de aparente, moralist „cu manusi", care nu apeleaza la sentinte contondente, ci la terapia subtila, inteligenta, a umorului fin – pana la urma, tot coroziv. Chiar autorul se explica: „De multe ori cand cititorul rade, as prefera sa zambeasca". Schor scrie in tonalitate strengareasca. Ai senzatia ca ti se face mereu cu ochiul, fiind indemnat sa afli si grauntele de amuzament din fiece dimensiune a clipei. Ti se zambeste complice, dupa care inteapa acul seringii. Mai intai, profilactic... A veni cu o carte de cugetari in anno domini 2007 este de-a dreptul act de curaj. Mai intai, fiindca intri intr-un spatiu concurential ilustrat de numele consacrate ale unor „monstri sacri", de la Rochefoucault la Oscar Wilde, de la Shakespeare la Churchill, plus armia contemporanilor. Si abia aici e aici! Cum „nu e om sa nu fi scris o poezie", tot asa nu-i roman care sa nu creada ca-i capabil sa acceada la esentele tari (pastrate in sticlute mici) ale mini-sintezei filosofice. Fie si de tipul „mananc, deci exist!" (Vanghelie). Cautati pe Internet si veti vedea cat amar de poporani incearca sa-si treaca numele in cartea de onoare a cugetarii nationale! Doctorul din Natanyah vine cu propria-i viziune, cu capacitatea de sinteza inteligenta, adeseori cladita pe sugestiile paradoxului, cu finetea umorului destept, cu stiinta utilizarii corecte si profitabile a resurselor limbii romane si, mai ales, cu necesara incarcatura culturala ce-i permite sa nu re-descopere Americi de mult cartografiate. Nu chiar toate panseurile sunt formidabile – nici nu-i chip sa emiti doar propozitii stralucite. Dar multe din cele peste 1000 de „pastile" sunt atat de dense, incat se cuvin citite de doua ori - ascund cu gratie mici tezaure ale observatiei profunde si neasteptate: „Fiecare barbat isi are problemele ei", „Daca nu esti contra nimanui, nimeni nu e pentru tine", „Orice gunoi se crede ingrasamant", „Cine fura azi un ou... dar cine mai fura azi un ou?", „Partea leului o decide leoaica", „Femeile traiesc mai mult decat barbatii, mai ales vaduvele", „Si visele tin de pozitia (sociala) in care dormi", „Un fals poate face celebru originalul", „Dac-am fi perfecti, n-am progresa; si nici n-ar mai fi nevoie" - s.a.m.d. Iata si o cugetare care, pentru istoria recenta a romanilor, spune multe: „Cui nu-i dai voie sa vorbeasca, pana la urma, urla!" Iar unele vechi zicale („Cine fura azi un ou, maine va fura un bou") se cuvin updatate, marindu-se miza, in consens cu starea de gratie a societatii actuale. Si-ar veni cam asa: „Cine fura azi un bou, maine fura un cargou" (alta rima n-am avut).