Este incredibil in ce capcana, intunecoasa si rece precum un fund de sac, a putut Gabriel Liiceanu sa atraga vreo 50 de intelectuali romani, care
l-au urmat cu docilitate, cum urmeaza oile pe cioban. Ii datoreaza acestia ceva lui Traian Basescu? Daca presedintele ar frecventa biblioteci cu aceeasi pasiune cu care frecventeaza localul numit Golden Blitz sau ar citi in draci revistele literare, am mai intelege ca a luat cunostinta de talentele lor si i-a incurajat in-
tr-un fel sau in altul. Dar faptul se exclude prin natura ca atare a lucrurilor, Traian Basescu fiind mai strain de carte decat multi dintre cetateii acestei tari. Si este mai la indemana sa credem ca cei 50 de intelectuali rasati n-au fost bagati niciodata in seama la Cotroceni si ca presedintele n-a avut onoarea sa le citeasca opera, atata cata se banuieste ca este.
Atunci, ramine sa ne intrebam: ii datoreaza ceva cei 50 de intelectuali lui Gabriel Liiceanu? Este greu de crezut. Idolul lor nu dispune de o publicatie prin care sa-i propulseze in ceea ce isi inchipuie ei ca ar fi elita culturii romane, iar prin editura Humanitas, in afara de morti ilustri, nu impinge in fata decat ciurucuri asemeni lui Radu Paraschivescu sau Traian Ungureanu. Atunci poate ca au incredere in puterea lui Gabriel Liiceanu de a-i plasa intr-o functie bine remunerata, cum a procedat Andrei Plesu cu Horia Roman Patapievici sau cum se pregateste chiar idolul lor sa-l plaseze pe Traian Ungureanu in functia de amasador la Washington. Dar asta ar insemna deja trafic de influenta, care poate imbraca uneori aspecte penale, mai ales atunci cand este exercitat contra unor foloase, plocoane si alte semne de recunostina, si nu ne incumetam sa proferam acuze fara acoperire.
Ma rog, ii priveste pe ei cum au ajuns sa-l laude in cor pe presedintele tarii. Si nici macar nu-i condamnam, cu atat mai mult cu cat nici noi nu-l consideram excesiv vinovat pe Traian Basescu. Insa o adeziune se poate exprima si cu dintii stransi, nu neaparat in gura mare, cu apeluri etalate cat mai ostentativ, catre politicieni si popor. Taraboaiele de genul acesta, cu cat sunt mai zgomotoase, cu atat se banuieste ca ar fi mai nesincere, ceea ce ne trimte la interese obscure si la obiective ascunse. Totusi, loc de o intrebare mai este: cat de intelectuali sunt cei 50 de cauzasi, daca nu au reusit inca sa realizeze ca Gabriel Liiceanu este un biet filosof fara opera filosofica, traind mai mult prin agitatiile pe care le provoaca periodic altfel decat prin scris?
Mai nou, filosoful fara opera filosofica se pregateste sa ne explice de la Sibiu cat de drastic este procesul de integrare in Uniunea Europeana si cat de exigenti se cuvine sa fim cu noi insine, atunci cand ne lansam intr-o asemenea cursa. Lasand sa se inteleaga ca el e integrat in Europa de mult, si
n-ar vrea decat sa ne transmita cate ceva din propria sa experienta. Numai ca exemplul oferit recent de Andrei Plesu, conform caruia s-a dovedit ca marele nostru istoric al artei fara opera de istorie a artei nu poate fi editat in strainatate decat pe bani grei si propulsat de colhozul numit Institut Cultural Roman, probeaza ca Occidentul habar nu are de renumele lor din tara, intretinut de un melanj de ratati, carora nu le-a mai ramas decat s-o faca pe aplaudacii. Si, in cazul acesta, ce fel de experienta ar putea sa ne impartaseasca Gabriel Liiceanu?
Poate vrea sa ne indemne sa-l apreciem, alaturi de Andrei Plesu, drept o elita intelectuala a intregului continent, la care sa bata matanii toti intelectualii din Europa. Ceea ce este aberant de-a dreptul. In nici o cultura nationala europeana nu functioneaza o asemenea anomalie, ca toti intelectualii unei natiuni sa se inchine la doi-trei insi, cum s-ar inchina la moastele faimosului sfant Sisoie. Cu o asemenea mentalitate, sfidand cu o obstinatie greu de inchipuit democratia fireasca a unei vieti culturale normale, Gabriel Liiceanu nu intra in Europa, ci iese din ea, Europa fiind un examen prea greu pentru el.
Inca de pe vremea cand isi adresa un apel imperativ siesi, prin Apelul excesiv mediatizat catre lichele, si pana la epistola jignitoare adresata dnei Monei Musca, intr-un moment dificil pentru viata ei, Gabriel Liiceanu s-a dovedit a fi un personaj plin de intentii bune, dar gol de substanta precum o toba. Da note oricui si oricand, pledeaza pentru cauze pierdute, si in orice imprejurare nu uita sa se scoata in evidenta pe sine, considerandu-se mai important decat este. Mai important decat este se considera si acum, cand crede ca ii poate asigura presedintelui tarii o garda pretoriana, care sa-l apere de dusmani si intemperii. Dar garda aceasta pretoriana echivaleaza cu o frectie asidua si aplicata cu o abnegatie mimata la un picior de lemn. Daca presedintele ar avea imprudenta sa sa se lase in grija unei asemenea garzi pretoriene, ar fi egal cu a se incumeta sa plece la un razboi cu capul protejat nu de o casca de otel potrivita conflictelor in care e implicat, ci de un coif de hartie, care nu-l va apara niciodata de gloante. Cu alte cuvinte, numitul Gabriel Liiceanu s-a consumat intr-un gest absolut gratuit.
Cate ceva ar mai fi de spus si despre predilectia lui Gabriel Liiceanu de a provoca diverse discutii in contradictoriu in momente de calm relativ, el plasandu-se totdeuna in spatele celor pe care i-a pus la treaba. Asa a procedat si in cazul condamnarii comunismului, cand a lasat sa se inteleaga ca nu agrea salopetele si pufoaicele regimul decedat in decembrie 1989 si a incurajat formarea unei comisii angajata sa condamne cu fermitate faptele detestabile ale asa-zisei „democratii socialiste", in timp ce el si ai lui, intoliti la costum impecabil si papillon,
s-au retras intr-unul din balcoanele salii de plen a Parlamentului Romaniei, spre a se delecta cu spectacolul pe care ei insisi il provocasera. Numai ca spectacolul le-a iesit pe nas, cand Horia Roman Patapievici era gata sa zboare din respectivul balcon, tipand ca din gura de sarpe ca este pe cale sa fie asasinat. Asta e situatia, nu alta si, intr-un viitor apropiat, vom avea mai multe de spus.