Hai sa construim mai multe orase marine "Aquarius", spune americanul Marshall T. Savage, caci vor fi entitati rentabile economic, care au o perspectiva grozava: vor fi capabile sa tezaurizeze energie. Inghesuind cateva asemenea insule artificiale i
Hai sa construim mai multe orase marine "Aquarius", spune americanul Marshall T. Savage, caci vor fi entitati rentabile economic, care au o perspectiva grozava: vor fi capabile sa tezaurizeze energie. Inghesuind cateva asemenea insule artificiale in Oceanul Indian, socoteste el, putem face ca, la un moment dat, "ciorchinele" tropical sa preia energia furnizata de OTEC-uri, centralele termic-electrice ale "Aquarius"-urilor, pentru a dirija catre coasta de Est a Africii si de acolo catre ceea ce va purta numele de Podul Bifrost, construit de mecanici fie pe muntele Kilimanjaro ("Zapezile de pe Kilimanjaro", Hemingway, va amintiti?), fie pe vecinii acestuia, Mount Kenya sau Mount Margherita. De ce? Pentru ca un calcul simplu ne arata ca lansarea unor rachete in afara Pamantului se face mai usor de la Ecuator. Construim, asadar, sub Kilimanjaro, un accelerator de masa cu levitatie magnetica, sub forma unui tunel lung de 250 km, incepand sub varful Ngorongoro, de la localitatea Nainokanoka. Tunelul va trece pe sub campia Serengeti, pe sub defileul Olduvai si va "scuipa" rachete spre cer, de pe buza caldarii Kobo, din chiar varful piscului Kilimanjaro, la 5.600 metri inaltime. Calatorind pe o unda de soc (un "calaret al undelor"), capsula construita din carbon-carbon armat va fi, de fapt, un expres-ghiulea, pe care il propulseaza, cu viteza foarte mare (pana la 5 km/sec.) electromagneti supraconductori, deci campuri magnetice foarte puternice - electromagneti incorporati in sina in fata capsulei o atrag iar magnetii din spatele acesteia o resping - in tubul vidat, deci cu frecare mica. Capsula, in care se afla materialele sau oamenii trebuie expulzati spre ceruri paraseste tunul Bifrost (de fapt, ideea lui Jules Verne despre plecarea spre Luna, dar nu cu explozibil) cu viteza de 6,5 km/sec si cu o acceleratie de aproape 10 g (g = acceleratia gravitationala - 9,8 km/sec) si pleaca spre orbita proiectata, tasnind pana deasupra atmosferei. Va fi ajutata, dupa stratosfera, de "rafale" de lumina laser, care izbesc - ce idee! - un invelis de gheata pe care il are "ghiuleaua", vaporizandu-l, iar aburul supraincalzit o propulseaza cu un impuls specific de 1.000 de secunde. Rafalele vor porni din 6 lasere cu electroni liberi (idee deja aplicabila in tehnica de astazi) de cate 250 megawati fiecare, alimentandu-se fireste, de la centralele OTEC de pe Aquarius-urile ancorate in Oceanul Indian.
O nava-calaret al undelor si purtatoare de capsula-container are cam un ciclu de 5 minute, de la startul in capsula tunelului pana la orbita cosmica - ceea ce ar face ca "tunul" Bifrost sa trimita circa 360 tone incarcatura (oameni, materiale, aparate) la fiecare 24 de ore, adica echivalentul a 12 navete spatiale de astazi! La un cost suportabil pentru economia planetei, caci investitia de 25 miliarde dolari pentru Bifrost s-ar rentabiliza prin pretul mic al unui kilogram ridicat pe orbita, doar 5,6 dolari.
Cum vom sapa tunelul de 250 de km? Nici o problema, ne linisteste Savage, avem experienta Eurotunelului de sub Canalul Manecii, avem deja "cartite" ultra high tech functionale, si vom avea energie ieftina si abundenta din mare - asa ca, la un pret de doar 5.000 dolari pe metrul liniar, "podul" Bifrost va inainta repede.
Vom avea deci, spre anii 2020, catapulta care va inlocui navetele spatiale costisitoare si rachetele-bidon de astazi, risipitoare si poluante. Din statia Bifrost vom putea decola, la ora fixa, spre cosmosul de deasupra capetelor. Unde? Spre Asgard, hotaraste demiurgul in imaginatie M.T. Savage, preluand un element din miturile vikingilor, adica spre primul oras cosmic construit de civilizatia omului si instalat pe "orbita lui Clarke", la 39.500 km deasupra Pamantului.
Despre autor:
