- Nu va grabiti, nu va grabiti, ii opri in tentativa lor de a face primul pas spre iesire Didi Sfiosu. Nu va grabiti, fiindca nici nu stiti ce va asteapta, adauga el inveselit, apeland intentionat la formula devenita atat de populara cu care un lider de televiziune, in acelasi timp si proprietar de canal si crainic si moderator si reporter de fapte senzationale si comentator de politica interna si, mai ales, si cu un talent de zile mari, provocator de marturisiri incredibile, jucand candoarea desavarsita cu o viclenie fara egal, exploatand inspirat toate imprejurarile in care intervenea cand salvator in situatii limita, cand solidar in nenorocire, cand avocat al napastuitilor, cand denuntator al raului social si moral, cand sdrobitor in ironie mascata de o tulburatoare, ipocrita, curatenie sufleteasca, altfel mereu aparat de farmecul vetust al hotului de cai la lumina lunii, in epoca spargatorilor inzestrati cu cea mai sofisticata tehnologie electronica. Nu va grabiti, insista lacom Didi Sfiosu, nu va grabiti, ca abia acum va asteapta intalnirea cea mare, dupa Excelenta Sa, bineinteles. Acum! ii preveni el. Va cauta prin toata sala, intreaba pe toata lumea, nu se poate sa plecati tocmai acum, dar si daca plecati, tot va ajunge din urma... Iat-o, zise el si cu o reverenta teatrala, cu mana dreapta intinsa protocolar ca si cand le-ar fi netezit o cale regala, ceru sa li se faca loc Agepsinei Bumbut si scutierei acesteia, ramasa din comoditatea tuturor celor cu care venise in contact cu numele Maidaneza, aflat in mai putin de un an foarte aproape de capatul unui drum care avea sa-l transforme in renume, in cel mai deplin inteles al cuvantului.
………………………………………………….................................. ...........
-Nu stiti cum a pasit pe covorul pe care il intinsesem din ochi, printre toti gura casca de la sfarsitul parastasului scurtat, totusi, prea brusc, de Excelenta Sa, povestea mai tarziu Didi Sfiosu lui Coriolan Pomposu care il chemase anume, a doua zi in biroul lui somptuos amenajat astfel incat sa lase chiar de la intrare impresia ca spatiul e total strain de ideea de administratie, mobilierul, tablourile, icoana mare a Sfantului Arhanghel Mihail din spatele jiltului pe care sta, matlasat cu piele de Cordoba, o icoana greceasca, veche, autentica, infatisandu-l pe Arhanghel calare pe un cal cabrat, gata sa calce balaurul cu o gura lunga, aidoma unui crocodil, cu copitele cu potcoave de fier, cu cuie mari ce trebuiau sa se infiga in gura fiarei si, ea fiara, si calul, cu ochii iesiti din orbite si cu aceeasi uitatura fioroasa, si candelabrul de Murano, verde ca fierea, cu bratele rasucite ca vrejurile si impodobite cu globuri de cristal tot verzi, dar de culoarea gusei racanelului, transparente, parca ar fi fost un voal de borangic care sunau la fiecare adiere a aerului, chiar si atunci cand un musafir tusea sau isi dregea glasul, incat puteai crede ca sunt puse anume sa tina isonul convorbirilor ce se duceau aici, masa de consiliu rotunda, din lemn de trandafir, cu tablia lacuita si lustruita pana la disperare, in care se citea ca intr-un poem un joc al arabescurilor ametitor, nascut de fibra nobila a arbustului sadit si crescut si sacrificat anume, scaunele din acel lemn de culoarea fagurelui de miere de flori de padure, cu spatarele inchipuind doua arcuri de lira infratite la mijloc, statuietele asezate pe etajere gratioase, cu picioarele atat de subtiri, neverosimile sub greutatea bronzului si a pietrei slefuite savant de artisti posedati de ideea perfectiunii, infatisand portretele unor corifei ai dreptului roman, unul singur facand exceptie, consacrat dreptului diplomatiei, reprezentat de Titulescu, marea slabiciune a amfitrionului si caruia ii consacrase inspirat cea mai mare parte a vocatiei sale intelectuale, in sfarsit, tapetul imitand atat de bine culoarea aurului rosu, din matase, in apele careia pareau sapate frunze de acanta si ghirlande de trandafiri, tavanul casetat, imblanzit in masivitatea barnelor si in suprafete ample ale placilor taiate savant in carnea ciresului negru, amintind mierea fagurelui batran care parca s-ar fi prelins, indulcind si lumina din incapere, biroul de lucru din acelasi trunchi sanatos si matur de trandafir, desenat cu un rafinament al liniilor feminin pentru a sugera arhitectura meselor Biedermayer Maria Tereza, eleganta acestora, dar si fragilitatea lor, imbogatite, la cerere, in cele patru colturi ale fetei cu patru paftale cat sigla ,,CP’’ caligrafiata ca si cand literele ar fi slujit la desenarea obrazului unui boboc de trandafir, accent aristocratic, capabil si sa atraga atentia si sa sublinieze cu discretie inclinatia imposibil de ascuns a Liderului spre virtutile artei in cele mai varii infatisari ale acesteia care se intemeiau in frumusetea si harul si valoarea lor numai prin apelul artistului la aur si argint si pietrele pretioase.
O lampa de birou, si ea conceputa anume, din-
tr-un sfesnic vechi de argint cu un picior fusiform isbucnind ca un lujer din mijlocul unui buchet de trandafiri alcatuit din boboci gata sa plesneasca, filigramati cu o arta care ii facea vii si erai inclinat, cum stateai in fata biroului, sa te apleci sa descifrezi miracolul desfolierii si sa mirosi efluviile parfumului lor care veneau de fapt din tabachera, de asemenea de argint, cu capacul ridicat, plina de tabac, pusa intentionat langa sfesnicul cu sase brate, cu lumanari din ceara sintetica, pe lujerul carora alunecasera, poetic, primele lacrimi prelinse din flacarile ocrotite de calota bogata, de piele rosie, batuta, transparenta, absorbind lumina in asa fel incat reflectarea ei temperata facea vizibil si desenul scrijelit, evocand crenelurile si turnurile si meterezele unui oras medieval traversat de o apa, strecurata pe sub poduri cu balustrade ample, un tablou cu adevarat rar intalnit intr-o astfel de viziune.
Atmosfera intreaga din acest birou de lucru, strain din clipa cand intrai in el de agitatia unei administratii de stat nationale, venind sa catifeleze persuasiv tumultul vietii sociale si sa trimita la meditatia olimpiana, tempera zelul invitatului, il chema la parasirea ambitiilor determinate de efemerul cotidian, crea toate conditiile ruperii lui de patima filei de calendar, il izola de motivatia cu care intrase si, nu o data, il facea infirm, invitatia fiind la intelepciunea eclesiastului, ,,desertaciunea desertaciunilor, totul este desertaciune’’... Era Arta guvernarii careia i se dedicase Coriolan Pomposu. Juca o desprindere superioara de realitatea imediata, ,,rolul meu’’, parea sa spuna, ,,este sa privesc lumea de sus, de la acea inaltime care sa-mi ingaduie sa o pot cuprinde in intregimea ei si in datele ei esentiale, capabile sa ma ajute sa vad viitorul acestei lumi; eu nu sunt primar sa dreg podetele dupa fiecare ploaie, eu trebuie sa vad reteaua canalelor care sa apere o tara intreaga de inundatii in fiecare catun ravasit toamna, sau primavara, de fiecare grindina, datoria mea este sa construiesc global salvgardarea de saracie si de inapoiere, ma aflu aici pentru marile proiecte, nu pentru adeverinte si inlesniri individuale, nu pot dialoga cu fiecare alegator, nu ma pot pupa toata ziua cu fiecare care-mi iese inainte, cum face Excelenta Sa, eu trebuie sa fiu lasat sa iubesc poporul, aceasta parte de lume care mi s-a incredintat, aceasta geografie, nu ma pot angaja la toate botezurile si nuntile si inmormantarile si zilele onomastice, am nevoie de olimpianismul invatatorului, al celui care intemeiaza filosofia existentei, conceptul guvernator.’’ Si cu toate acestea nu era deloc strain nici de micile mizerii ale vietii lor domestice si mai ales era impatimit de descifrarea strategiei cu care opera Elefterie Teoforu pe care il ura, acesta era adevarul, si in aceeasi masura si pentru aceleasi motive pentru care il admira pana la a savura, scrasnind din dinti altfel, arta de incomparabil, inegalabil tesator de chilimuri politice, adevarate paienjenisuri carora li se pierdea, intotdeauna aiuritor, capatul firului calauzitor atat de rar descoperit si numai in urma unor nesfarsite calcule chinuitoare, macinatoare de nervi, epuizante, cand nu o data literalmente sdrobit, cu mintea sleita, ajungeai sa recunosti ca traseul depistat nu era altul decat cel derutant, incat trebuia sa o iei de la inceput daca vreai sa nu cazi in capcana ce ti se intinsese sau li se intinsese altora.