"Cand tehnica va avansa inca si mai mult, nu vom mai avea nevoie sa vorbim, va fi destul sa plimbam un reportofon de la unul la altul si ni se vor inregistra direct gandurile." Asa incepe un interviu cu Fratii Presnyakov (dupa cum sunt semnate, in general, textele lor), politologul Vladimir si filologul Oleg, cei mai in voga autori de teatru din Rusia zilelor noastre. Au venit pe neasteptate la Bucuresti, unde piesa lor, "Terorism" (regia Gianina Carbunariu), o mare revelatie a Royal Court-ului, se joaca de mai bine de un an. O a doua piesa, "Playing the Victim", e in repetitii la Teatrul Metropolis, in regia lui Felix Alexa, dupa ce a fost ecranizata cu mare succes intr-un film de Kiril Serebrennikov.
Fratii Presnyakov (dupa succesul lor international, in Rusia au aparut dintr-odata perechi peste perechi de frati-artisti), nascuti in Siberia intr-o familie ruso-iraniana, seamana si nu seamana: Vladimir e mai slab, are parul tuns scurt si o alunita, iar Oleg e cel care vorbeste mai mult. S-au apucat sa scrie texte de teatru pe cand predau la Universitatea din Ecaterinburg si facusera un mic teatru pentru tineri, in care, insa, nu aveau ce sa monteze. Acum s-au lasat de predat, desi inca au nostalgia formarii studentilor si le-ar placea sa aiba timp sa tina cursuri de dramaturgie. Cat despre cum decurge procesul scrierii la patru mani, Vladimir are o teorie: dintre ei doi, doar unul e real, iar celalalt e produsul imaginatiei acestuia.
Nu e prima data cand ajungeti in Romania, numai ca data trecuta ati venit incognito.
Am facut o vizita scurta acum o jumatate de an. Ne-am odihnit si am cautat un loc de filmare. Dar prima vizita "oficiala" e cea de acum, cea dinainte nu se pune.
Cautati un loc de filmare pentru...
Aveam multe planuri si intotdeauna am fost interesati sa traim experiente in diverse locuri din lume. Atunci ne pregateam pentru filmarile de la "Europa-Asia" si eram in cautarea unor locuri interesante, care sa poata sustine ideea depasirii granitelor. Vladimir a trecut cu masina prin toata tara...
Toata, toata?
Nu chiar... Iar eu am zburat deasupra Romaniei. (De fapt, cautam locuri in alta parte.) In primavara vor avea loc filmarile pentru "Europa-Asia", si poate il veti putea vedea si aici. Din pacate, n-am ales sa filmam nimic aici, dar planurile noastre cu Romania sunt mari. Pentru un alt film, aici e locul ideal. Geografic, e foarte divers, de la munte pana la mare; in acelasi timp, in munti e iarna, iar la campie e vara. Sunt locuri foarte asemanatoare stepei ruse.
Exista, sigur, o mare problema cu aceste prospectii: noi cautam locurile cele mai frumoase, iar producatorul le alege pe cele mai ieftine.
Ati scris "Terorism" inainte ca atentatele (de la New York, Madrid, Moscova, Londra) sa intre in viata noastra pe ecranul televizoarelor. S-a schimbat ceva, dupa aceea, in text, s-a schimbat felul in care era el "citit"?
Textul nu l-am schimbat. Piesa a fost scrisa in 2000, cand, de fapt, noi deja simteam ceva. Simteam ca se schimba, in primul rand, interiorul omului. Despre asta e vorba in "Terorism". Textul nu vorbeste despre atacurile teroriste din Rusia sau de aiurea, ci despre ceea ce se petrece in sufletele oamenilor, despre ceea ce presimte omul. Din punctul nostru de vedere, aceste atacuri pe care le vedem la televizor sunt rezultatul a ceea ce se petrece in interiorul omului. Am simtit o greata interioara a oamenilor, cand ceva in ei a inceput dintr-odata sa se trezeasca. Piesa are o structura puternica, dar e simbolica, de aceea e si atat de montata in locuri si tari diferite. Si cu cat va trece vremea, cu atat mai interesante vor deveni interpretarile ei.
Un prieten regizor din Spania, cu care am avut o relatie stransa cand a inceput sa lucreze la un spectacol cu "Terorism", ne-a povestit cum se uita odata la un meci al Real Madridului si l-a auzit pe crainic anuntand prezenta unei posibile bombe pe stadion. Toata lumea trebuia sa evacueze stadionul. Prietenul nostru a urmarit multimea aceea de 100.000 de oameni parasind acel stadion intr-o liniste absoluta; intr-o secunda, larma obisnuita a meciului a amutit. Ne-a sunat si ne-a spus ca a inteles cum trebuie pusa in scena piesa si despre ce vorbeste ea; acea secunda avea sa fie tot spectacolul, o secunda dilatata la dimensiunile teatrului. Iar productia a fost foarte buna, a primit si un premiu pentru ea.
Povestea asta spune mult despre relatia piesei cu timpul. Cand s-a montat la Londra, inca nu avusesera loc atentatele, iar pentru oameni a fost o situatie exterioara. Atmosfera i-a patruns insa pe spectatori, si tin minte ca in cronici s-a scris ca Moscova lui Putin seamana foarte bine cu Londra lui Tony Blair. Ne-am dat seama ca acea atmosfera a piesei ne uneste; teama e cel mai puternic sentiment, un sentiment unic.
Orice om, odata ce inchide dupa el usa propriei case, se crede in siguranta. In piesa, insa, au vazut ca, atunci cand ceva e distrus in interiorul fiintei umane, cand s-a molipsit de terorismul cotidian, el duce aceasta bomba acasa.
Am trait de curand o alarma de bomba pe un aeroport occidental si, spre surprinderea mea, reactia oamenilor era de neincredere totala in gravitatea a ceea ce se putea petrece. Ca si cum amenintarea terorii ar fi devenit ceva banal, cu care ne-am obisnuit.
Cand lucram la "Terorism" la Moscova, aveam repetitii lungi, de noapte, si cineva a sunat la Politie, anuntand la Teatrul de Arta Moscova o bomba. Pe scena actorii repetau, si dintr-odata au aparut militari, cu caini, care ne strigau sa fugim. Reactia actorilor a fost sa le spuna ca deranjeaza: sa taca si sa plece.
Terorismul a devenit ceva normal. Poate ca in piesa e un astfel de sentiment, cam ca-n Evul Mediu, ca omul e gata sa moara in orice moment. Intelege ca iese pe strada si i se poate intampla orice. Constiinta aceasta a mortii a otravit-o pe cea a frumusetii vietii. Toti simtim asta, de la mic la mare. De asta nu ne mai e teama de iminenta mortii.
Noua ni se pare ca aceasta idee - ca suntem otraviti de prezenta mortii - apare mult in text. Cand, in "Terorism", una dintre batrane inghite medicamentele (pe care prietena ei i le-a dat ca sa-si ucida cu incetul ginerele, n. red.), acela e un gest simbolic: otrava ne-a fost strecurata noua, tuturor.
Dintre aceste multe montari ale piesei, atat de diverse, din atat de multe colturi teatrale ale lumii, care e cea care v-a surprins cel mai mult?
Intr-o zi ne-am surprins noi singuri, cand am pus piesa in Ungaria. Pana atunci vazuseram vreo 20 de montari, dar ne-am hotarat sa facem noi ceva diferit. Si, in principiu, ne-a reusit.
Ce ne bucura pe noi ca autori e ca de fiecare data vedem cat de neasemanatoare sunt aceste spectacole. E ceea ce s-a intamplat si aici, la Bucuresti, am vazut acel "Terorism" pe care nu-l mai vazuseram altundeva. Asta se petrece, probabil, pentru ca fiecare cultura teatrala are ceva specific, are o anumita intelegere a textului. De pilda, cand am vazut spectacolul la Teatrul National, in scena cazarmei, colonelul isi teroriza soldatii prin nuditatea lui. Corpul sau ii teroriza, prin felul in care arata. Iar montarea era un muzical, ceva cu totul neobisnuit, cu muzica de Britney Spears si ABBA. Sau, de exemplu, la New York, spectacolul ne-a surprins enorm. Semana cu un film, actorii erau vedete de film si televiziune; acest stil cinematografic, ritmul, montajul erau ceva neobisnuit, era ca si cum am fi asistat la o filmare, dar foarte dinamica. In acelasi timp, piesa fusese montata si in Norvegia, tot intr-o stilistica cinematografica, dar mai degraba in genul filozofic al unui film de Tarkovski.
Am inteles, de la cei care au produs piesa la New York, ca se temeau de reactia spectatorilor si ca aceasta reactie a fost, intr-un final, extrem de puternica si empatica.
Intr-o oarecare masura, da. Pe de alta parte, am inteles ca aceasta e o tema grea pentru new-yorkezi, fiindca spectacolul se juca foarte aproape de locul unde se petrecuse atentatul. Pentru locuitorii New York-ului, nu e o tema de care sa se poata distanta usor. Am inteles ca nu le place ca acest subiect sa fie exploatat. Am fost foarte usurati ca au acceptat ideea noastra, ca nu au respins spectacolul, ca dialogul dintre noi si ei a devenit intim; fiecare a putut percepe intr-o maniera personala ceea ce vedea pe scena, iar spectatorii au inteles ca aceasta incercare a noastra a fost de a cauta o armonie in sufletul omului, de a arata ca acest suflet nu e distrus, ca mai avem o speranta. Speranta in alegerea personala. E ceva ce pare simplu, dar e, de fapt, foarte greu: e dificil sa vezi lumina din tine si sa te straduiesti sa n-o pierzi, sa n-o arzi, sa nu distrugi ceva in tine sau in celalalt. Sa nu produci o reactie in lant. Fiecare din noi poate opri aceasta explozie nucleara, pur si simplu dandu-se la o parte, refuzand sa distrugem totul in viata noastra. Pentru noi, eroul piesei e pasagerul; el asta vrea sa spuna oamenilor, ca se poate iesi din cercul vicios, ca reactia in lant poate fi oprita.
Refugiul individual din fata unei lumi luate razna e si tema din "Playing the Victim", de altfel.
Cumva, da. Eroul acestei piese a gasit o slujba cu adevarat ciudata pentru a-si duce la capat experientele - joaca rolul victimei in reconstituiri de crime. A invatat la universitate, are mama, tatal i-a murit, mama locuieste cu unchiul, are o prietena cu care s-ar putea casatori. Are o viata, de fapt. Dar apare spiritul tatalui sau, care-i spune ca a fost otravit si trebuie sa fie razbunat; se intampla ca-n "Hamlet"-ul lui Shakespeare.
Intr-adevar, toata viata lui e un refugiu din fata nebuniei lumii. Isi va gasi linistea cand se va intinde in cadrul de creta alba marcand trupul unui om ucis. E un om viu jucand moartea.
In ce masura ceea ce scrieti credeti ca ajunge pana la omul spectator, ca-l face sa-si vada viata cu alti ochi?
Cand "Playing the Victim" a fost montata la Moscova si pe urma a devenit film, ne-a surprins foarte tare sa vedem cum multi oameni tineri au scris pe Internet ca se regasesc in acest personaj, ca se simt "cadavre vii".
In piesa nu e nimic legat direct de "Hamlet", nu e vorba de istorie sau referinte literare, e vorba de viata noastra de zi cu zi, de o lume aparent atat de deschisa, dar in care ceva s-a inchis, inauntrul oamenilor. In toate piesele noastre e vorba despre oameni vii.
Nota: Dialogul in limba rusa a fost intermediat de Elena ROTARU si Kinga EROS