Un sucevean ardelenizat, Radu Mares (s-a nascut la Frasin, traieste la Cluj, publica la Timisoara) semneaza o carte intru totul remarcabila – „Manual de sinucidere" – pe care am izbutit s-o citesc abia la trei ani de la aparitie, datorita unor amici ce-o primisera cu dedicatie de la autor – in librarii, n-am vazut-o. E-o istorie a revistei „Tribuna", ilustrand „incrementa atque decrementa" (apropo de opera lui Cantemir) unei publicatii avand evidenta similitudine si chiar simetrie cu destinul revistei iesene „Cronica". Erau, intr-o vreme, singurele saptamanale din provincie, pornisera la drum cu un tiraj fabulos, s-au infiintat, ambele, ca gest pur politic, depasindu-si repede conditia, au fost conduse, la inceput, de activisti recoltati de la judetenele de partid, au dominat, ani in sir, viata culturala a Transilvaniei si, respectiv, Moldovei, lansand sumedenie de nume noi, astazi cunoscute si recunoscute, si-au asumat raspunderea unor semnaturi puse la index, s-au salvat, cat de cat onorabil, din strunga „strangerilor de surub", au tinut piept cenzurilor (ca erau mai multe!), intr-un cuvant, au lasat urma deloc de neglijat si-n istoria presei, si-n aceea a literaturii.
Doar finalul se prezinta diferit: daca „Tribuna" (potrivit lui Mares) a fost parasita de colaboratori, „Cronica", dimpotriva: si-a abandonat ea colaboratorii, decedand in 2006... Optiunile politice ale autorului (pare-se, fan al Pietei Universitatii) il privesc direct si personal. Pentru noi, prezinta acut interes paginile dense ale memorialisticii de reala si elevata intelectualitate, doldora de informatie complet necunoscuta si de adevarate „studii de caz" dedicate unor personalitati de prim raft si atunci, candva, si acum, unor fenomene sociale fulgurante (excelenta radiografia escrocheriei „Caritas") si, mai ales, unor tensionate imprejurari mai mult sau mai putin eroice, cu rezonanta in istoria romanilor – a se vedea tristele si ciudatele intamplari din Piata Libertatii (Cluj) in decembrie 1989. Personajele implicate intr-un fel sau altul in destinele „Tribunei" sunt „citite" caracterologic cu minutie si echilibru, lasandu-se pe seama lectorului concluzia definitiva. Lipsesc etichetarile exaltate, condamnarile raspicate, aplauzele, huiduiala. D.R. Popescu apare astfel ca un constructor necesar si benefic intr-ale gazetariei culturale, intr-o vreme in care trebuia sa-ti asumi tehnica semnalizarii la stanga spe a-ti propune cel mai modest viraj catre dreapta. In ansamblu, portretul il avantajeaza, si ar trebui sa cam puna pe ganduri pe cei care, in deplina necunostinta de cauza, se grabesc sa judece realitatile de atunci potrivit criteriilor de acum. Mai putin slujita de nuantele portretului si adusa catre cenusiu ramane imaginea lui Aug. Buzura. Posibil sa se amestece in conducerea cititorului (tiptil!) catre o anume concluzie si ecouri ale inerentelor rivalitati locale. Complet necunoscuta (cel putin pentru sus-semnatul) este informatia potrivit careia Buzura a fost desemnat de Gogu Radulescu drept legatar testamentar si, in aceasta calitate, membrul CPEX i-a incredintat Jurnalul. Spre simpla pastrare, sau spre publicare?
Tiparirea acestui text sunt sigur c-ar echivala cu un cutremur in lumea literelor romane!... Cind treci si de ultima fila a cartii lui Mares iti vine sa exclami: ce ne-graba temeinica impune traditia ardeleana, cat de seriosi pe meserie pot fi autorii acelui spatiu, cat de solid stiu a construi o carte – prin contrast cu spumegarea superficiala a Dambovitei, mereu in fierbere si etern ne-limpede in esente...