Politica ne omoara!Un demisionar de perspectiva

Uneori soarta este asa de ingrata incat, iti vine sa urli si sa-ncerci sa i te opui cu inversunare. Sau, macar, s-o determini sa joace putin si pe mana ta.
Ma gandesc ca pana-n urma cu foarte putin timp, despre Razvan Mihai Ungureanu se vorbea in fel si chip sau, pur si simplu, se tacea. Pe unii, in loc
sa-i impresioneze cultura lui, rar intalnita la oameni din generatia sa, mai degraba ii irita. Il priveau, cu indulgenta, ca pe tocilarul clasei. Mare scofala, spuneau altii. Mai mult epateaza. Vrea sa impresioneze, sa te priveasca de sus. E un elitist de fatada. Cunostintele lui pe o arie impresionanta, in domenii pentru multi exotice, pentru altii - lipsite de utilitate, tinand mai degraba de un lux al spiritului, erau recunoscute mai mult de la universitati din strainatate, decat de cele din tara, cu exceptia notabila a celei din Iasi.
Interesant, prestatia lui politica a fost, mai pe fata, mai pe soptite, nu o data pusa la indoiala. Nu era suficient de vocal pentru scena politica romaneasca, nu stia sa fie mistocar in stil dambovitean, nu-i era nici in fire, nici in educatie sa foloseasca expresii contondente sau de mahala si nici sa-si taxeze colegii din politica (amici sau adversari) cu epitete care mai de care mai colorate. In asa ceva vad unii "taria" de politician.
Altii i-au reprosat, nu o data, ca nu este suficient de liberal, ca nu sustine suficient de sonor (cum a facut-o, vezi Doamne, dl Atanasiu), pozitiile PNL. Sau ca ar fi fost mai aproape de presedintele Basescu decat s-ar fi cuvenit. Razvan Ungureanu a fost, insa, ministrul de externe al Romaniei. Prin Constitutie, politica externa este una din cele trei zone rezervate prioritar (nu exclusiv, e adevarat!) presedintelui tarii. Intr-un conflict aproape ireconciliabil si intr-un razboi asa de lung precum cele ce se mai desfasoara, din pacate, si acum intre presedintele Basescu si premierul Tariceanu, ce atitudine putea adopta ministrul de externe Ungureanu? Una singura, asa cum, de fapt, el insusi marturiseste: de a incerca sa pastreze relatii foarte bune cu ambele parti, de a gasi linia mediana si de a promova o practica, nu lipsita de riscuri, prin care sa demonstreze ca politica externa a unei tari nu tine atat de coordonatele doctrinare care definesc un partid, cat de ceea ce, chiar daca pare o expresie demodata si golita de continut, tine de interesele statului roman, de interesul national.
Nu vreau sa intru in scandalul politic iscat in urma retinerii celor doi muncitori romani intr-o baza militara americana din Irak, sub banuiala initiala de spionaj (vad ca presedintele nostru este foarte generos, le da personal telefoane, sper sa nu fie tratati, pana la urma, ca niste eroi nationali). Informarea trimisa, la inceputul lunii noiembrie 2006 presedintelui Basescu, nu i-a fost trimisa, insa, si premierului Tariceanu. Nu cred ca e cazul sa discutam in termeni de vinovatie, dar si MAE este responsabil. Ca atare, ministrul trebuia sa-si asume aceasta responsabilitate, exact asa cum a facut-o. Adica, depunandu-si demisia. Este printre rarele gesturi de normalitate in politica romaneasca, in functionarea institutiilor statului. Azi, pentru mine el este simbolul normalitatii.
Nu dau doi bani pe acei comentatori ai vietii noastre politice (unii dintre ei acuzandu-si confratii ca sunt "naimiti" de televiziuni, ca si cum ei vor scrie pe gratis, doar de dragul printipurilor, iar altii, inclusiv Liiceanu, Plesu etc. o fac numai pentru bani) care il cainesc pe Razvan Ungureanu numai pentru a da, in felul acesta, in Calin Popescu Tariceanu. Nu, Mihai Razvan Ungureanu este, cel putin in opinia mea (si pe mine nu prea ma dau efuziunile si entuziasmele afara din casa) unul din oamenii nostri politici de cea mai mare anvergura.
Demnitatea pe care a dovedit-o e remarcabila. Si-a dat demisia, recunoscand chiar ca MAE n-a informat Guvernul, deci ca Tariceanu nu minte. A explicat firesc cele doua "ascendente de autoritate" pe care Tariceanu le avea asupra sa: administrativa, ca prim-ministru fata de ministru si politica: de la presedinte de partid la membru al aceleiasi formatiuni politice. N-a vrut sa para ca este "crucificat" intre presedinte si premier, n-a demisionat (si sper, spre binele carierei lui politice viitoare, ca nici n-o s-o faca!) din PNL si n-a alergat spre bratele larg deschise de altii. E sigur pe cariera lui academica si, la o adica, s-ar multumi cu ea, dar nu-si vede obturat deloc nici viitorul lui politic.
Poate ca unii colegi de-ai lui liberali, mai tineri sau mai in varsta cu cativa ani, ca dl Ungureanu, sa nu priveasca foarte degajati cele spuse de mine. Sunt printre ei oameni care vor putea sa faca (daca si astrele le vor fi favorabile) cariere stralucite in politica de partid. Dar, modul de a fi a lui Razvan Ungureanu (si cat a fost secretar de stat la MAE, sub conducerea lui Andrei Plesu, si ca "adjunct", colaborator apropiat al lordului Robertson la NATO), comportamentul lui in raporturile cu ministri de externe, sefi de guverne sau sefi de state din aceasta lume, ne confera imaginea unui om politic de talie europeana. Daca PNL si clasa politica romaneasca nu recunosc aceste lucruri si nu-i faciliteaza sanse de afirmare, fac mai mult decat o greseala. Daca mai adaugam si tinuta lui la conferinta de presa pe care a tinut-o pe 4 februarie, ca si la emisiunea lui Marius Tuca din aceeasi seara, atunci as spune, fara retinere, ca am putea avea in persoana lui Razvan Ungureanu un candidat la presedintia Romaniei. In 2009, 2014 sau 2019 (e tanar, dar valoarea nu asteapta neaparat sa implinesti o anumita varsta), daca ar fi ales, ne-ar reprezenta cu onoare oriunde in lume. Am putea fi realmente, mandri cu un presedinte ca el. Cine va trai, va vedea!

---

Despre autor: