La douazeci de minute de Bucuresti va puteti intilni cu stiucile si cu salaii de Mihailesti.

Prin anii 80, padurea de stejari seculari de la Dumitrana a cazut secerata de socialismul stiintific, care a simtit nevoia unui mare lac de acumulare - ultimul - pe Arges, in apropiere de Mihailesti.

Si astazi aceasta mare intindere de apa este locul unde isi da obstescul sfirsit riul ce ar fi trebuit sa aiba un mal frumos, daca nu chiar doua. In aval de Mihailesti este santierul in paragina al canalului Dunare-Bucuresti, o magistrala albastra ajunsa acum maro. Nu, nu va sfatuiesc sa mergeti sa incercati cleanul spre Adunatii-Copaceni, chiar daca acest peste supravietuieste printre gunoaie, fiare ruginite si betoane. Respectati-va timpul liber si mergeti la Mihailesti. Ajungeti simplu, pe soseaua Alexandria, la capatul Rahovei, cartierul emblema al sectorului 5 care este. Treceti de Bragadiru, apoi de Cornetu si ati ajuns. Mergeti pe dig cu masina - este un drum acceptabil chiar si cind ploua - spre coada lacului, acolo unde dalele de beton dispar si va lasa sa va simtiti cit de cit in natura, la aer liber.

Jiguri, voblere si oscilante daca aveti in trusa, poate fi aranjata o intilnire cu ceva salai, stiuci, cleni si chiar somni. Totul este sa insistati, sa nu disperati daca mai pierdeti prin ragaliile Argesului naluci pretioase.

Nu va ascund faptul ca si pe malul inclinat si betonat al lacului puteti avea parte de clipe frumoase, stiucile venind dupa obletii si puietul care isi cauta hrana in apele mai mici. Trebuie avut insa in vedere ca daca vintul bate destul de tare, pe lac apar valuri mari care fac imposibil pescuitul, chiar si de pe mal. Asa cum in pescuitul din barca pescarul care isi da sufletul la rame stie ca vintul intotdeauna din spate bate, tot asa pescarul care sta pe mal stie ca la Mihailesti vintul bate in lungul lacului, spre baraj. Deci nu prea aveti maluri ferite de vint. Nu va predati! Sinteti in timpul liber.