As sustine ca in Romania, relativa "independentizare" a societatii de clasa ei politica s-a produs de abia dupa 2004. Fidela stilului sau national irezistibil, Romania a fost si dupa aceasta data teatrul unor scandaluri politice. Totusi, aderarea la UE s-a produs, evolutia economica se stie, dar se si vede, e consistenta, nivelul de viata pare sa fi intrat pe o ferma panta ascendenta. Asa cum meritul principal al schimbarii din 2004 ii apartine lui Traian Basescu, la fel, meritul rezultatelor economic-institutionale ii revine Guvernului Tariceanu. Cel putin, Calin Popescu Tariceanu nu a facut greseli administrative semnificative. Iar performanta guvernamentala ramane - simplific, desigur - testul principal al unui premier, nu politica. Dupa acest criteriu trebuie judecat.
A existat insa un caz in care gafa politica a premierului a depasit nivelul acceptabil al failibilitatii: atunci cand a sustinut initiativa ministrului Apararii de retragere a trupelor din Irak. Se vor gasi intotdeauna argumente, fie in favoarea, fie impotriva aducerii soldatilor romani acasa. Nu ideea ca atare este problema. Ci modul absolut diletant in care a fost tratat acest caz.
Dragos Paul Aligica a avut in Revista 22 nr. 878/2007 un articol care a sintetizat cum nu se putea mai expresiv daunele exceptionale pe care le-a adus in relatia transatlantica aceasta actiune a PNL: "...printr-o singura mutare, liberalii au reusit sa se autoanihileze ca prezenta relevanta in Washington". Iar daca acest enunt nu e suficient, iata-l pe urmatorul: "...a fi asociat in momentul de fata cu liberalii romani si a dori in acelasi timp sa fii credibil, respectat si functional pe relatia cu Washingtonul este o contradictie in termeni".
Aceeasi stangacie in stare sa nedumereasca a aratat-o premierul in aceste zile cu privire la criza muncitorilor arestati de autoritatile americane in Irak. Aparitia celor doi cetateni romani pe agenda celor mai reprezentativi oameni ai republicii e pur artificiala. In fond, ea arata o desconsiderare a sistemului institutional. Intr-o societate matura, astfel de cazuri sunt tratate conform procedurilor standard de oficiile carora li s-au dat competente. Ce fac presedintele si premierul? Primul foloseste o drama - sau o iresponsabilitate - privata pentru a puncta politic, cel de-al doilea il demite pe ministrul de Externe cam in felul in care ar fi demis un politist recalcitrant.
Ce a "reusit" premierul Tariceanu in acest caz? Capitalul unui ministru de Externe se castiga in timp. Oricine are o conexiune cu viata internationala stie ca masura aduce daune politicii externe. Cel putin din perspectiva pro-occidentala. Dar daune aduce si PNL, si premierului insusi.
Multe dintre acuzele care i se aduc lui Calin Popescu Tariceanu sunt doar expresii de fidelitate fata de presedinte. Eleganta premierului face bine intr-o atmosfera politica unde regula este mitocania. Cabinetul Tariceanu a fost performant. Cum sa explici atunci astfel de decizii neverosimil de naive si contraproductive? Sa aiba oare premierul consilieri cu un talent exceptional in a-l compromite?