Sau mai degraba pe moarte. Ce mai e azi o viata de om?

Razboinicii ultras indigeni n-au cunoscut aparatele de ras decit din reclame! Deocamdata sint mult prea tineri ca sa le foloseasca. Cu fularul acoperindu-le jumatate din fata si cu ochii scaparind de ura pentru orice combinatie de culori diferita de cea a propriului blazon, cu dispret neinduplecat pentru cea mai mica urma de autoritate statala, sint tot mai multi. Deloc paradoxal societatea ii produce cu o viteza proportionala cu aparitia investitorilor din fotbal. Stadionul e pentru acesti copii deznadajduiti numai un pretext. Echipa iubita - doar unicul prilej pe care viata lor - anosta si mizera - le-o ofera sub forma morganatica a unei cauze. Singura lor bucurie e inclestarea cu jandarmii sau capetele sparte ale adversarilor. Decoratiile le sint cicatrizate pe trup: „Asta-i de cind ne-am intilnit linga gara din Constanta cu aia patru de la Farul si eu eram doar cu Piratu, Oase si Pitbulu’!". Trenurile, autocarele sau avioanele care-i poarta in drumul spre „victoriile" din fiefurile dusmane n-au blindaje in stare sa le fereasca de „tandretea calda" cu care au invatat ei sa dezmierde. Pe noi ceilalti - „semintarii", cum ne numesc scirbiti - ne-au alungat de pe teatrul de operatiuni. Ii incurcam sa se haituiasca intre ei si nu le strigam mizeriile pina la raguseala. Nu s-au multumit sa ne dea afara insa din stadioane - acum au trecut la sporturile indoor! Disperati de lincezeala unui sezon fotbalistic intrerupt prea mult in raport cu izbucnirile lor hormonale accentuate de primavara timpurie, huliganii au descoperit razboiul in sala. Ce poate fi mai minunat decit zgomotul petardelor explodate intre doi mosneguti inofensivi sau la picioarele unor fetite de zece ani venite cu taticu’ sa „le arate cu-adevarat ce-nseamna sportul!" la un derby de handbal Dinamo-Steaua, in pasnica sala de linga Lacul Floreasca. Nu avem deocamdata morti in urma violentelor din jurul arenei, dar momentul e mai aproape ca niciodata. Lipsa de infrastructura si legislatia inca blinda pot fi insa avantajele unei investitii de la rasul pamintului. Avem prilejul sa construim de la zero argumente ca aceste armate de paria sa fie anihilate. Poate ca mersul la stadion, interzis minorilor neinsotiti, si cotarea unei petarde la doua mii de euro pe bursa jandarmeriei ar fi masuri potrivite starii de razboi in care ne aflam. Statul insusi ar trebui sa intervina in finantarea unor sisteme de depistare a delincventei, chiar daca aceleasi camere de luat vederi ar fi mult mai profitabile in exploatarea preacinstitei Politii Rutiere! Adevarat: cita vreme n-a murit nimeni pare prea devreme. E suficient sa piara insa un singur suflet ca sa constatam apoi laolalta ca va fi fost prea tirziu…