In vara lui 2006 am publicat cartea „Marele rapt regal", in care explicam in detalii cum a scos fostul rege din tara o suma de bunuri de patrimoniu, intre care si 42 tablouri din colectia Coroanei Romaniei, bunuri care apartineau statului, nicidecum lui personal. In primele zile ale lui septembrie 2006, am adresat Comisiei de abuzuri a Senatului un memoriu la care am adaugat cartea mea si am solicitat sa fiu audiat in chestiune, gandind ca voi reusi sa infrang inertia si dezinteresul politicienilor nostri. Mi s-a raspuns abia la inceputul lui ianuarie 2007, desi termenul legal era de 30 de zile. Totodata, cu aceasta ocazie am inteles ca nu m-am adresat unei comisii de cercetare a abuzurilor, ci unei comisii pentru incurajarea lor.
Audienta solicitata de mine nu a fost acceptata, mai exact spus, a fost ignorata. In schimb, afirmatiile mele au fost contestate prin apel la afirmatiile d-lui Tariceanu, conform carora fostul rege nu ar datora nimic Romaniei, ci Romania
n-a fost capabila sa-i dea ceea ce merita de la patrie. Acum, intre noi fie vorba, primul ministru se pricepe la acest gen de investigatii asa cum ma pricep eu la crescut maimute sau papagali sud-americani. Mai mult, in raspunsul Comisiei pentru cercetarea abuzurilor, combaterea coruptiei si petitii a Senatului Romaniei se neaga existenta a 18 dosare din arhivele Corpului de control al guvernului. Problema este ca eu insumi am cercetat dosarele in discutie, in urma cu o duzina de ani si ceva, si ceea ce tine la altii nu tine si fata de mine. In cele 18 dosare am vazut toate actele celor doua procese in care fostul monarh a fost chemat in justitie de guvernul roman, pentru recuperarea tablourilor la care ne referim, unul deschis sub regimul lui Ceausescu si al doilea in primii ani ’90, sub regimul lui Ion Iliescu.
A nega chiar si faptul ca tablourile se afla in posesia fostului suveran, inseamna a te angaja intr-un demers profund necinstit, de om fara caracter si fara tinuta morala. Chiar Mihai a vandut unul din ele unui muzeu de arta din Texas, altul unui colectionar din Paris, care nu vrea sa-si decline identitatea, stiind el de ce. Si cand a vrut sa scoata pe al treilea la licitatie, in 1996, la casa Christi’s din Londra, tranzactia a fost zadarnicita prin interventia energica a autoritatilor de la Bucuresti, exercitata prin ambasada noastra din Marea Britanie. Si respectiva casa de licitatii i-a cerut lui Mihai sa-si ia tabloul acasa, pentru ca nu avea nici un gand sa se compromita, prin incalcarea unei reguli de fier a tagmei, punand in vanzare un bun cu paternitatea incerta. Cum putea fostul rege sa se dedice acestor manipulatii daca tablourile nu ar fi fost la el? Dar primul ministru stie una si buna: ca trebuie neaparat sa-l capatuiasca pe orice cale si cu orice pret pe Mihai, trecand peste orice interes national, cu niste bunuri si niste bani. Noi tinem sa-i amintim lui Calin Popescu Tariceanu ca Romania nu este tara lui tac-su.
Intre timp, s-a declansat si scandalul din jurul castelului Bran, prin care un Habsburg a tras copios pe sfoara statul roman. In loc sa traga niste invataminte din acesta afacere, ministrul Culturii si Cultelor calca vartos pe urmele premierului, transformandu-se intr-un executant al ordinelor acestuia si intr-un fel de scutier privilegiat al lui. Nu isi da seama ca prin acest procedeu premierul se descarca de orice raspundere, la o adica ministrul Culturii fiind cel ce va trage ponoasele. Cu atentia captata si de scandalurile politice in plina desfasurare, derulate la vederea opiniei publice si in plina zi, parlamentarii, membrii guvernului si sefii partidelor din opozitie tac si nu se amesteca. Din asta se intelege cam ce fel de clasa politica a ajuns sa ne conduca destinele!
Cum Hohenzollernii sunt o tandara de corp nobiliar de un calibru etic egal cu cel al Habsurgilor, este de asteptat ca si cu prilejul retrocedarii castelului Peles sa fim implicati in alte si alte incurcaturi, poate si mai acute decat cele pe care le traversam astazi.
Nu avem nimic impotriva ca fostului rege sa i se restituie ce e al lui, daca este intr-adevar al lui, dar mai inainte sa restituie statului ceea ce apartine statului, si dupa asta putem sta de vorba. Chiar daca vom risca sa vedem Pelesul cumparat de cine stie ce om de afaceri frivol de pe alt meridian, care sa-l transforme in cazinou sau de-a dreptul intr-un bordel.
Promisiunea ca asezamantul va continua sa ramana muzeu si dupa retrocedare nu ne elibereaza de orice fel de neliniste, mai ales ca dupa discutiile din jurul castelului Bran s-a dovedit cam ce fel de cuvant au fetele nobiliare. Este trist, dar adevarat ca Dumnezeu ne-a inzestrat candva cu un asemenea suveran, care abia isi trage cuvintele, vorbind ca un ventriloc. Noi intelegem, Mihai are casa grea, de cativa ani are de intretinut si un ginere, insa asta nu inseamna ca trebuie sa ne acceptam cu docilitate soarta, fara a incerca sa schitam nici un gest de protest impotriva ingratitudinii ei. Pana una, alta, ar trebui sa intreprinda cineva un calcul exact al sumelor care i se acorda fostului suveran si radiosului sau ginere, cu acte si fara acte, pe fata sau pe sub mana, si am putea sa ne dam seama de ce au ramas in pargina scolile tarii, de ce nu am reusit sa ne echipam agricultura cu cele de trebuinta si de ce suntem atat de intarziati in materie de intrastructura.