Nemarginita dragoste de arta si averile facute peste noapte au epuizat doua secole de pictura romaneasca: setea de frumos se stinge acum cu falsuri, sa ajunga la toata lumea. Politia n-a prins nici un infractor.

Domnul Remus Ilie Horga iubeste arta. Marea dragoste si-a descoperit-o de Sfintul Ilie, cind s-a mutat in vila cea noua de pe Strada Plantelor, din Bucuresti. Atunci a vazut ca peretii vilei de jumatate de milion de euro cereau tablouri, icoane si tapiserii, iar prin unghere ar fi mers niste statui frumoase. Sub indrumarea unui inginer mecanic, priceput in comertul cu arta, a cumparat de toate, de vreo saizeci de mii de euro, sa fie. Aprovizionarea si-a facut-o din anticariate si din consignatii, bogate in Grigoresti, Darasti, Luchieni sau Ciucurenci mai afumati si mai scorojiti, refuzati de casele de licitatii. „Nimic, dar nimic, domnule, din tot ce am cumparat nu e autentic. Teapa! Numai facaturi. Am chemat un expert sa-mi vada inceputul de colectie… A zis ca toate-s falsuri. Dar sint bune si astea, se consoleaza omul de afaceri. Arata asa de bine pe pereti!...". Falsuri, dar macar sint vechi si poate le vinde altui iubitor de arta si-si cumpara altele, contemporane, cu certificate de autenticitate semnate chiar de autori. Entuziastul colectionar isi recunoaste ignoranta, lucru mai rar, in rindul semenilor lui, decit Rembrandtzii autentici, dar are si o scuza: oamenii au facut averi, au inceput sa-si plaseze banii in arta, dar conofaitii de artisti n-au putut tine pasul cu afacerile, asa ca acest gol a trebuit umplut cu contrafaceri. Aproape jumatate dintre lucrarile de pe piata operelor de arta sint falsuri.

Prostia si fudulia

„E bine ca avem falsuri pe piata", glumeste Nicki Ancan, anticar cu renume bun in breasla. „Astfel, prostia si fudulia gasesc un mod de a se exprima, iar averile facute peste noapte gasesc un debuseu." Domnul Ancan sustine ca 70 la suta dintre tablourile aduse la anticariatul lui de pe Strada Buzesti sint falsuri ordinare, se cunosc de la o posta. Iar el se pricepe, desi nu are nici studii, nici atestat de expert: se uita la tablou, asa, pe sub sprincene, si-si da seama dintr-o privire daca-i facatura sau nu.

Printr-un ordin al Ministerului Culturii, toate casele de licitatii, galeriile, anticariatele si consignatiile care vind arta - si numai in Bucuresti sint 230 - au fost obligate sa angajeze un expert atestat de minister. Dar, unu la mina, in tara nu sint atestati decit aproximativ 600 de experti. Dintre acestia, numai 166 sint atestati pentru pictura, fiecare cu specializarea lui. Astfel, experti calificati pentru pictura secolului al XIX-lea, de pilda, sint platiti sa aprecieze si pictura contemporana, si cristal, si ceramica. Orice. Si sint platiti tocmai de cei care au interesul sa vinda marfa. In Occident, cumparatorul vine cu expertul propriu.

Chiar si asa putini, coruptibili si nu tocmai bine calificati - spun criticii de arta - expertii nu dau cu lunile pe la galerii. „O data cu intrarea in Europa, a trebuit sa precizam fondul patrimonial. Trebuiau experti ca sa faca acest lucru. Noi nu aveam institutia expertilor in arta. Si atunci niste oameni care nu erau experti a trebuit sa le spuna altora: de-acum, voi sinteti experti", rezuma scriitorul si criticul de arta Tudor Octavian povestea aparitiei expertilor in arta. Nicki Ancan, anticarul, se scarpina in barba citeva momente pina isi aminteste cum il cheama pe expertul in arta al anticariatului sau din Buzesti.

Falsuri fara falsificatori

Arta este peste tot in lume cel mai sigur plasament al banilor, inaintea aurului si al bunurilor imobiliare. Banii se misca vijelios intre „niste negustori care n-au nici o pregatire, ca n-au de unde, fiindca nici un institut de belle-arte nu pregateste si specialisti in comertul cu arta si intre niste cumparatori grabiti, cu multi bani, si care in larga lor majoritate isi fac colectiile pe regim de pedigree: nu vor calitate, vor nume", spune Tudor Octavian. Negustorii plimba falsurile si incaseaza 15-20 la suta din fiecare tranzactie. Din schema lipsesc numai falsificatorii.

Subcomisarul Margareta Arsenescu, de la Serviciul Patrimoniu Cultural a IGPR, da din brate a neputinta: „N-ai cum sa-l prinzi pe falsificator. N-am intilnit colectionar care sa admita ca s-a pacalit. Oricare va spune ca a cumparat tabloul de la talcioc si nu poti dovedi ca nu e asa".

Lista de falsificatori a politiei era cit pe ce sa fie inaugurata in urma cu doi-trei ani, cind Sabin Balasa a declarat ca patru tablouri care ii erau atribuite au fost, de fapt, contrafaceri. Mergind inapoi pe traseul intortocheat al tablourilor, politistii au ajuns la o pictorita destul de cunoscuta; cind au avut si dovezile si erau gata sa o aresteze, pictorita a murit.

Gisca cu ouale de aur

Cei mai multi dintre anonimii falsificatori iau ca model copii sau fotografii ale originalelor. La noi, unde tablourile se vind ca brinza, fara certificate de autenticitate, iar daca exista sint si ele suspecte, iar nepriceperea face casa buna cu snobismul, merg si cele mai grosolane falsuri. Insa exista si falsificatorii care se respecta. Artisti, cu tusa penala. Muzeul Victoria din Londra are chiar o sectie dedicata falsurilor de calitate, lucrate numai dupa original. Si asta face sa creasca numarul furturilor de arta, in lume, pina la zece miliarde de dolari anual. E mai rentabil sa vinzi citeva copii decit originalul, care e pastrat si pus sa produca asemeni gistei cu oua de aur.

Nu mai putin de 13 tablouri semnate de Grigorescu, Tonitza, Petrascu etc. au disparut din depozitul muzeului din Tirgu-Mures. Au fost inlocuite cu niste mizgaleli pe carton. Dispar tablouri si din casele proprietarilor - site-ul politiei e plin de fotografii ale lucrarilor furate -, apoi aceleasi tablouri pot fi regasite prin consignatii sau anticariate. Patronii nu pot fi acuzati. Invoca nepriceperea. Iar expertilor tocmiti la anticariate iarasi nu li se poate face nimic, ca mai greseste omul, se gresesete si la marile case de licitatii din New York, Londra sau Paris.

Falsuri originale

„Mi-au trecut prin mina multe falsuri", afirma restauratorul Sorin Silion. „Dar eu nu sint acreditat ca expert, deci parerea mea nu conteaza oficial. Am primit de multe ori comenzi sa aplic o semnatura pe un tablou oarecare ori sa invechesc artificial tablouri, dar am refuzat."

Sorin Silion stie cum se invecheste artificial pinza cu ultraviolete si cu praf din aspirator, cum sa razuiasca o semnatura, pe scurt: sa faca dintr-un tablou cu vopseaua inca umeda unul vechi. S-ar pricepe sa vineze falsuri, insa nu asta e treaba lui. Treaba lui, ca meserias, este sa restaureze, nu sa puna ordine in talciocul fara de lege al operelor de arta. Si are mult de lucru, si migalos, fiindca e greu de indepartat jegul de o suta de ani asezat pe tablouri tinute in fum de tigara si in aburi de bors.

„Mai exista o categorie de falsuri", completeaza Silion: «Falsurile originale». In loc sa copieze niste tablouri, pictorul olandez Hans van Meegeren a pictat 14 tablouri si le-a atribuit lui Vermeer. Criticii erau entuziasmati de aceste opere necunoscute pina atunci ale lui Vermeer. Si ele s-au vindut bine mersi, pe bani grei, si au stat in muzee si au fost admirate pina cind van Meegeren a recunoscut ca el le pictase".

Pictori harnici dupa moarte: Luchian, Grigorescu, Tonitza Pictorul Vasile Parizescu (foto), presedintele Societatii Colectionarilor de Arta din Romania, a depistat mii de falsuri, dar nu poate, nici el, sa indice vreun falsificator. „O avocata de succes - nu o sa spun cine - m-a chemat sa-i vad colectia", povesteste Parizescu. „Din 20 de tablouri, 18 erau false. Chiar de la prima vedere. Iar un fost prim-ministru mi-a aratat 25 de desene de Pallady si de Tonitza, toate false. Nimeni nu reclama falsurile de teama ca astfel si-ar recunoaste ignoranta. Luchian, se stie, si-a semnat numai 38 la suta dintre lucrari. Pe celelalte le-au semnat urmasii cu numele lui. Un tablou nesemnat poate fi semnat cu numele altcuiva si astfel devine un fals. Grigorescu a pictat 4.600 de taboluri, dar in Romania sint inregistrate peste 12.000. Se cauta numele mari. E usor sa iei un tablou anonim din epoca lui Grigorescu, sa-l razuiesti si sa pictezi deasupra altceva: necunoscatorii nu isi vor da seama, iar testele cu ultraviolete nu ar scoate la iveala sarlatania. Sau poti sa iei tabloul acela al lui Nutzi Acontz… Seamana cu Cezanne, nu? Scrii pe el Cezanne si gata. Se gasesc destui care sa-l cumpere." Parizescu mai aminteste ca in secolul al XIX-lea exista la Viena, oficial, un atelier unde se realizau copii dupa capodopere, care ajungeau apoi in cancelariile imperiului. Multe dintre aceste copii circula azi, pe bani grei, ca originale.