La inceputul acestei saptamini, TVR 1 a difuzat „Marele jaf comunist", documentarul lui Alexandru Solomon. Celor care nu l-au vazut le-as recomanda sa o faca pentru ca merita. Se bazeaza pe un film al regizorului Calotescu, in care cei care au jefuit pe 28 iulie 1959 masina Bancii Populare Romane erau pusi sa-si joace propriile roluri in vederea reconstituirii. Actorii de ocazie, autorii furtului de un milion sase sute de mii de lei (in conditiile in care pe-atunci salariile erau de 600-800 de lei) erau sase fosti nomenclaturisti si tehnocrati comunisti de origine evreiasca, aflati in momentul jafului in oarece impas din cauza epurarilor alogenilor din noua aristocratie rosie. Miscarea de independenta a comunistilor romani a adus o atitudine ostila fata de evrei, considerati a fi indezirabili in raport cu mugurii noii orientari nationaliste. Chiar din perspectiva asta, filmul a fost extrem de bine venit. Pentru multi dintre contemporani, istoria comunismului romanesc este perceputa ca o perioada fluenta, care a curs pina in 1989 intr-o matca clara, ca un fluviu de teroare, mai tumultuos la Cazane, dar linistit in rest. In realitate, multe piraie s-au scurs in el, citeva insule au ramas in mijlocul albiei in perioade secetoase pina au fost inghitite din nou de ape, iar pe alocuri a avut parte de brate aluvionare care i-au deviat cursul si i-au astupat gurile de varsare. Documentarul dlui Solomon a mai avut o alta mare calitate: toate variantele de interpretare a motivelor jafului au fost conservate atent. Ar mai fi ceva: am vazut o galerie sumbra de fosti securisti, personaje scoase din formol, un soi de exponate vii ale muzeului terorii. Un anume Enoiu a fost absolut mortal. Vorba vine.