Muncitorul care s-a opus lui Ceausescu

Vasile Paraschiv si Ionel Cana au fost oamenii care in 1971 visau sa creeze un sindicat liber in Romania socialista. Visul sau a devenit realitate abia peste 20 de ani de suferinte. Intre timp, Paraschiv, interlocutorul nostru de azi, muncitorul de ieri de la Ploiesti, a fost anchetat de Securitate, batut, amenintat cu moartea - chiar i s-a interzis intrarea in tara in 1978. Prieten cu Paul Goma, Vasile Paraschiv a fost internat cu forta in spitale psihiatrice in incercarea de a demonstra ca este nebun - o alta crima a regimului comunist: folosirea psihiatriei ca arma politica. In prezent, Vasile Paraschiv incearca sa isi vada dosarul de la Securitate - din care lipsesc documente importante. Fostul opozant al regimului comunist a apreciat condamnarea comunismului prin raportul Tismaneanu ca o "condamnare pe jumatate", atata vreme cat cei responsabili de crimele din perioada comunista nu raspund in fata legii. Vasile Paraschiv va fi prezent astazi, impreuna cu alti militanti anti-comunisti, la ora 10:00, la vernisarea expozitiei "Epoca de Aur - intre propaganda si realitate" care va avea loc la Muzeul National de Istorie al Romaniei.
Cum a inceput istoria sindicatului dvs - Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din Romania; Romania socialista?
Ideea mea de a crea un sindicat liber in Romania s-a concretizat prin trimiterea Comitetului Central al Partidului Comunist Roman si Uniunii Generale a Sindicatelor din Romania a unei liste cu 11 propuneri care prevedeau acele drepturi pe care le au sindicatele noastre astazi. Aceasta idee mi-a aparut in minte dupa ce Nicolae Ceausescu, sub influenta evenimentelor din Polonia de la Gdansk, Vinia si alte localitati, a inteles ca nu se mai poate merge asa mai departe si a incercat sa amageasca poporul roman, muncitorii, intelectualii cu liberalizarea vietii sindicale din Romania. Si in acest sens el a promis ca in luna aprilie - asta era in martie 1971 - el a promis poporului ca in luna aprilie se va tine un congres al sindicatelor care va stabili ca PCR de acum inainte nu mai are nevoie de sindicate ca de o curea de transmisie, pentru ca el sade de vorba cu muncitorii in fiecare zi si poate sa rezolve problemele impreuna cu ei. Atunci eu am profitat de aceasta ocazie si am trimis in ziua de 3 martie 1971 o lista cu 11 propuneri care prevedeau exact aceleasi libertati democratice pe care le au sindicatele noastre astazi. Si i-am cerut: Daca dvs vreti cu adevarat ca sa liberalizati viata noastra sindicala din Romania atunci va cer sa puneti in discutia congresului sindicatelor care va avea loc in aprilie aceasta lista de propuneri, sa o discutati si sa fie inclusa in documentele sindicatelor.
Miscarea lui Goma
Ce functie aveati la acea data?
Eu eram muncitor. Am lucrat la combinatul petrochimic de la Brazi, pe urma am lucrat la IAMC Otopeni. Dar in loc de a-mi da un raspuns la propunerile mele, au inceput represiunile, iar acestea se accentuau din ce in ce mai mult astfel incat in 1977 a aparut pe scena politica a Romaniei Miscarea pentru apararea drepturilor omului initiata de scriitorul Paul Goma.
Pana sa ajungem la Paul Goma, daca imi permiteti, ce cuprindeau cererile dumneavoastra din martie 1971?
Propunerile mele cuprindeau dreptul muncitorilor de a-si alege conducatorii sindicali fara nici un amestec din afara. Pana atunci sindicatele erau conduse de partid si alegerea conducatorilor lor se facea tot prin partid. Si acest lucru l-am citit eu prima data, ca muncitorii sa aiba dreptul sa-si aleaga singuri proprii lor conducatori sindicali. Muncitorii sa aiba dreptul sa aiba un ziar propriu al lor fara nici un fel de cenzura in care sa arate muncitorilor din Romania evenimentele sindicale din tara si din intreaga lume. Acest sindicat liber sa aiba dreptul la greva atunci cand conducerea lui nu ajunge la un punct de vedere comun cu conducerea intreprinderilor. De asemeni, la adunarile lunare sindicale care se tineau atunci eu propuneam ca aceste adunari sa fie convocate de conducerea de sindicat si sa fie discutate problemele sindicale, nu sa fie organizate si conduse de organele de partid asa cum se intampla pana atunci. Mai ceream libertatea cuvantului, libertatea presei, tot ceea ce au sindicatele din Romania acum. Dar la aceste propuneri mi s-a raspuns cu mijloace de represiune, astfel incat viata mea a devenit imposibila.
Revenind la Paul Goma, cum l-ati cunoscut?
L-am cunoscut in momentul in care am auzit la Radio Europa Libera scrisoarea pe care el a trimis-o Conferintei post-Helsinki de la Belgrad. Atunci eu mi-am propus ca sa-l cunosc personal cu orice pret si sa discut despre problemele pe care le punea aceasta scrisoare. Mi-a fost foarte greu. Am gasit numarul de telefon in cartea de telefoane si cu mare greutate am reusit sa aflu adresa de la sotia lui pentru ca dupa fiecare doua sau trei cuvinte i se intrerupea telefonul. Dupa-aia mai dadeam o data telefon si mi se spunea etajul, apartamentul, am dat vreo patru-cinci telefoane pana am aflat adresa. M-am dus la el, el a iesit afara i-am spus cine sunt si ca sunt de acord si ca sprijin fara rezerve scrisoarea trimisa de el pe care am auzit-o la Europa Libera si eu am semnat-o. Si din momentul acesta am ramas prieten cu Paul Goma si am hotarat sa ne mai intalnim. Cand m-am dus a doua oara m-au arestat colonelul Bica si capitanul Badea in momentul in care intram in scara blocului, m-au dus la Ministerul de Interne din Calea Victoriei, unde e acum Politia Capitalei. Acolo m-au lovit de cateva ori atat colonelul Bica Nicolae cat si un alt colonel care era seful lui Bica Nicolae (foto 1). Mi-au cerut sa le arat tot ce aveam in geanta si le-am spus ca le arat daca fac un proces verbal de perchezitie corporala. Atunci ei au inceput sa ma loveasca, sa ma injure si sa se poarte cu mine ca niste brute. M-au suit in masina si m-au dus la Ploiesti, la securitatea de aici, unde s-au strans vreo 5-6 ofiteri si mi-au cerut sa scot ce am in servieta si eu le-am cerut acelasi lucru: faceti un proces verbal, asa cum prevede legea. Le-am spus si articolul de lege, mi se pare 104 din Codul de procedura penala. Ei au refuzat si au pus mana toti pe mine, m-au culcat cu spatele pe un birou si mi-au controlat toate buzunarele si geanta si n-au gasit nimic din ce-i interesa pe ei. Ei credeau ca m-am dus la Paul Goma cu o valiza de documente. Dar s-au inselat amarnic, pentru ca n-am avut absolut nimic. Si m-au intrebat: de ce te-ai opus daca nu aveai nimic? Iar eu le-am raspuns: m-am opus pentru ca asa prevede legea, iar dumneavoastra sunteti organe de stat care trebuie sa aparati legea, indiferent cum si cu cine, trebuie sa respectati legile tarii. Mi-au dat drumul si eu mi-am continuat activitatea.
Izolarea
Lucrurile au inceput sa se precipite. La sedintele de sindicat de la fabrica unde lucram, IAMC Otopeni, nu mai puteam sa iau parte. In ziua de 5 august 1977 directorul acestei intreprinderi Antonescu Nedelcu, mi-a cerut sa parasesc sala de sedinte imediat si eu l-am intrebat: de ce? Nu avem timp sa discutam de ce, mi-a raspuns - dar dvs nu aveti dreptul sa ma dati afara eu sunt aici la adunarea generala a oamenilor si numai adunarea generala ma poate da afara daca are motive temeinice. Atunci el i-a cerut presedintelui de sindicat Ionescu care se afla langa el sa puna la vot cererea lui de a ma da pe mine afara. Insa nici un muncitor dintre cei 150 care erau acolo nu a ridicat mana sa ma dea pe mine afara. Toata lumea se framanta nedumerita, pentru ca asa ceva nu se mai intamplase pana atunci. Directorul Antonescu s-a enervat, s-a dat jos de la prezidiu si a venit la mine in spatele salii si mi-a dat o palma pe obraz, incat daca nu era randul de scaune sa ma tin de el as fi cazut jos. In clipa aia mi-a trecut prin fata filmul ce s-ar fi intamplat cu mine daca i-as fi infipt mana in piept si l-as fi tarat sa-l arunc pe geam: atunci ei ar fi putut sa dovedeasca ca eu sunt un om nebun care pun viata oamenilor in pericol. Tocmai asta au urmarit ei permanent, fara ca eu sa stiu, ca eu sa fac un conflict, ca ei sa poata spune ca eu creez conflicte. Dandu-mi seama de acest pericol, am plecat acasa cu coada intre picioare, dar cu convingerea ca va veni o zi cand ei vor da socoteala pentru aceasta nelegiuire. Din momentul acesta eu nu mai puteam sa particip la sedintele de sindicat, colegii nu mai aveau voie sa vorbeasca cu mine, eram complet izolat. Nu aveam voie sa vorbesc cu nimeni. M-am gandit: pana cand pot sa suport eu situatia aceasta?
Expulzat din propria tara
Si ce ati facut?
M-am gandit sa cer pasaport si sa plec in strainatate sa vorbesc si sa arat ce se intampla in tara noastra. Si asa am facut: am cerut pasaport ca sa plec intr-o excursie in Austria si am primit pasaportul in 24 de ore, ei crezand ca eu sunt ca toti ceilalti care cer pasaport si apoi refuza sa se mai intoarca si cer reintregirea familiei acolo. Dar ei s-au inselat amarnic pentru ca eu nu am avut de gand nici o clipa sa raman acolo. M-am dus acolo tocmai ca sa pot vorbi liber si apoi sa ma intorc sa continui lupta impotriva dictaturii comuniste. Am plecat la Paris cu patru probleme in mintea mea: sa dezvalui ca psihiatria este folosita de Partidul Comunist Roman ca arma de represiune politica. Pentru ca eu mai fusesem internat cu forta in spitale de nebuni mai inainte. In al doilea rand sa fac un contra-control medical in fata unei comisii din Paris. A treia problema a fost sa contactez conducerea sindicatelor franceze sa le solicit sprijinul pentru crearea de sindicate libere in Romania. Si a patra problema a fost sa fac cunoscut opiniei publice internationale conditiile de munca si de viata lipsite de cele mai elementare drepturi si libertati democratice din Romania, lucru pe care l-am facut in intregime si dupa ce am terminat am tinut doua conferinte de presa la Paris in care am aratat folosirea psihiatriei ca arma de represiune politica in Romania si la a doua conferinta, de la 18 aprilie 1978 in care am solicitat sprijinul tuturor sindicatelor libere din Occident in crearea de sindicate libere in tarile din spatele Cortinei de Fier. Apoi m-am urcat in tren si am venit acasa.
La granita Curtici am fost dat jos cu forta din trenul cu care veneam de la Paris si urcat in altul care mergea in sens invers. Si astfel la 30 aprilie 1978 am fost expulzat din tara pentru ceea ce vorbisem in mod liber la Paris. Ajuns la Viena am anuntat prietenii mei de la Paris care au vorbit cu reprezentantii sindicatelor franceze, acestea la randul lor au anuntat organismele internationale unde ei erau afiliati si cu totii au inceput un bombardament de scrisori si proteste la Nicolae Ceausescu si conducerea sindicatelor din Romania, in care cereau sa mi se permita sa vin in tara la familia mea. In urma acestor proteste, Ceausescu a fost nevoit si a dat dispozitie sa mi se permita sa vin acasa. Am fost luat in primire chiar din gara de la Viena de catre Securitate si dupa aceea tot timpul supravegheat si urmarit 24 de ore pe zi.
Sub amenintarea sisurilor Securitatii
V-ati vazut dosarul de la CNSAS?
Am vazut o mica parte din documente, unele foarte importante.
Ati constatat ca ar lipsi documente din dosarul dumneavoastra?
Absolut, fara discutie. Din dosarul meu au fost furate de catre ofiterii de securitate cele mai importante documente. In primul rand asa zisul angajament de loialitate luat sub amenintarea cu moartea in ziua de 14 mai 1987 intr-o cabana dintr-o padure de langa barajul Paltin. M-au rapit de pe strada, din parcul central din Ploiesti, la ora 6:30 dimineata cand ma duceam la serviciu, m-au bagat cu forta intr-o masina si m-au dus acolo pentru ca sa discute cu mine. Adica sa imi spuna ca daca vreau sa mai traiesc trebuie sa fac ce spun ei. Si a inceput sa imi dicteze din agenda lui personala vreo 18-19 puncte cu ce trebuia sa fac eu. Ma transformasera intr-un informator si colaborator al lor contrar vointei mele. Eu dandu-mi seama ca nimeni nu stia de mine unde sunt, mi-am dat seama ca nu pot sa scap din mana lor. Aveau niste cutite, sisuri cu buton, si se jucau cu ele in fata mea si mi-au spus clar ca daca nu fac ce spun ei voi fi taiat bucatele si voi fi aruncat hrana pentru pesti in barajul care se auzea.
I-ati identificat pe acestia?
Am solicitat presedintelui Iliescu si presedintelui Basescu, insa nimeni nu m-a ajutat.
Ati vazut raportul Tismaneanu de condamnare a comunismului?
Nu l-am vazut, am citit doar cuvantarea prezentata de presedintele Traian Basescu.
Si cum o apreciati?
Este o masura de condamnare a crimelor Partidului Comunist Roman luata pe jumatate, pentru ca in conditiile acestea in care crimele, criminalii sunt condamnati teoretic, verbal, declarativ fara ca aceste declaratii sa aiba consecinte juridice atunci aceasta condamnare a comunismului in tara noastra este o formalitate banala care urmareste ca scop sa satisfaca cererea victimelor. Dar noi, victimele dictaturii comuniste, nu cerem doar ca criminalii, tortionarii care ne-au chinuit pe noi si familiile noastre sa fie condamnati doar teoretic, verbal. Vrem sa se faca o lege pe baza careia fiecare victima sa aiba dreptul sa-i cheme pe tortionarii sai in fata justitiei unde sa dea socoteala pe baza legilor statului de drept.

---

Despre autor: