Dupa dezastrul din politica externa, lui Bush nu i-a mai ramas decit sa se recalifice pe politica interna. Si aici are sanse slabe insa, asa ca tot Irakul il va salva sau il va ingropa.

Acum un an, presa americana numara 143 de reprize de ovatii (ale Congresului majoritar republican) in timpul discursului lui Bush despre Starea Natiunii. Genuflexiunile aplaudacilor, care sareau prompt in picioare dupa fiecare fraza, au consumat astfel aproape o jumatate din timpul total alocat discursului. Desigur, nici atunci ele nu reflectau nivelul de popularitate a presedintelui, ci serveau pentru a demonstra solidaritatea republicanilor in jurul unui presedinte care cadea in sondaje. In ciuda cresterii pretului petrolului din cauza Orientului Mijlociu in fierbere, ceea ce il facuse pe Bush sa ceara americanilor sa isi mai lase masinile in garaj, pentru ca America sa nu mai depinda atita de resursele din zona, presedintele inca mai incerca sa convinga populatia ca SUA mai pot cistiga razboiul din Irak.

Diferenta fata de 2006 a fost extrem de evidenta marti seara. Un Bush care cerea „inca o sansa" pentru strategia sa in Irak, desi aplaudat, conform traditiei, si de auditoriul democrat, a fost eclipsat de ovatiile la scena deschisa pe care le-a primit liderul majoritatii din Camera Reprezentantilor, democrata Nancy Pelosi. Impins in corzi de esecul din Irak, dar si de infringerea in alegeri, Bush este, in acest moment, cel mai detestat presedinte american din ultimii 50 de ani. Ii tine companie, in sondaje, numai Richard Nixon, care atinsese acelasi prag minim de popularitate dupa Watergate si Vietnam, chiar inainte de a demisiona.

Un presedinte american aflat spre final de mandat, si nevoit sa conlucreze cu un Congres ostil, isi gaseste in general salvarea in politica externa, atributul sau predilect, pentru a inscrie golul de onoare. George W. si-a taiat demult aceasta craca de sub picioare. Nu i-a ramas, asadar, decit sa mute centrul de greutate al discursului sau asupra politicii interne, cintindu-le in struna democratilor si incercind sa isi atraga astfel ceva din simpatia de care se vor bucura, cel mai probabil, initiativele acestora.

Bush s-a remarcat insa prin nepriceperea in materie de politica interna, evidenta si acum, prin stingacia cu care a abordat problema surselor regenerabile de energie, a deficitului bugetar sau a asigurarilor de sanatate. In plus, multe dintre initiativele Congresului vor fi greu de inghitit pentru Bush, care si-a definit presedintia tocmai prin opozitia fata de cercetarea privind celulele suse si de reducerea taxelor si cresterea salariului minim, masuri-cheie pe agenda democratilor.

In final, asadar, sansa lui Bush ar putea fi tocmai incapatinarea de a se opune tuturor prin strategia sa pentru Irak. Oricit de prost ar fi, planul e mai bun decit al democratilor... care nu au nici unul! Sustinut de o buna viziune tactica, el ar putea duce macar la un succes relativ, ceea ce e maximumul pe care il mai poate spera presedintele pentru a-si salva reputatia.