Cum sa scriu despre o semifondista acum, cind tocmai a explodat bomba celor sase luni de tusa ale lui Dica?

Pe cine mai intereseaza ca a murit o atleta tinara, care tocmai isi regasise pasii pentru un nou sprint olimpic, exact in duminica in care Mutu a absentat de la Fiorentina? Daca nu s-ar fi prapadit timpuriu si dramatic, Maria Cioncan ar mai fi avut de izbavit mii de kilometri alergati ca sa mai prinda urmatoarea prima pagina. Poate uneori, dupa vreo victorie intr-un Grand Prix, sau, cine stie, dupa vreo medalie stralucitoare pe la Mondiale sau Europene sa fi prins si ea un sfert de coloana pe penultima. Am fi aflat vreodata ca, biata de ea, a fost nevoita sa conduca sute de kilometri intr-o zi, singura, venind dinspre cantonamentul discret si pasnic al Meteorei? N-ar mai fi avut cine sa ne anunte despre asemenea platitudini, pentru ca televiziunile au dislocat echipele doar ca sa-i urmareasca la cumparaturi pe dinamovisti in Portugalia si sa filmeze hirjoana rapidistilor la antrenamentul din Insulele Canare. Si ei tot in cantonamente istovitoare... Sau sa aflam „cit mai in premiera" despre cum se injura in elita subtire a investitorilor din fotbalul indigen. Oricum, viata Mariei era in general prea simpla. Un fel de Forrest Gump la feminin, care din copilarie a tot fugit de saracie cit au tinut-o opincile. Si apoi, intr-o seara torida a Atenei olimpice, a scapat si de ele, de opinci adica, obtinind o medalie in care credea doar ea, de una singura. Mi-aduc aminte sprintul acela de pe ultima turnanta. L-a alergat doar cu ochii si cu inima. Tehnica era sleita undeva in spate cu citeva zeci de metri. Cosmin Cernat, crainicul TVR-ului, ne-a aruncat pur si simplu din fotolii cind Maria a trecut a treia finish-ul. Atunci am intrezarit pentru o clipa caleidoscopul marilor semifondiste de pe platoul Carpatilor largind putin plutonul, acolo in fata, sa-i faca loc Mariei. La Mondialele din acest an ar fi venit cu siguranta si primul aur. Munca titanica a fetei din Maieru Bistritei si finalul de cariera al mai multor adversare valoroase o indreptateau sa spere la asta. N-a fost sa fie. Soarta n-a vrut sa-i cinte imnul pe podium.

I-a pregatit doar sunetul crud al bocetului familiei, revenita brusc in matca suferintei perpetue a taranului roman. Maria le fusese lor, vremelnic, singura speranta, iar noua motiv sa mai credem ca ambitia pina la lacrimi si cerbicia pina la durere mai au putere acolo unde talentul a lipsit de la ursita. Asa se intimpla cu oamenii buni. Te trezesti ca pleaca dintre noi exact cind ai mai mare nevoie de ei. Abia atunci le bagi in seama discretia. Maria a plecat invesmintata in albul rochiei de mireasa exact acum cind aveam atita nevoie de ea. Si ea nici macar nu stia asta…