Rushdie, Murakami sau Pratchett se joaca cu mintile traducatorilor.

Dupa terminarea povestii de dragoste cu cartea careia i-au cioplit chip in limba lor de bastina, traducatorii pasionati ramin prizonieri in imperiul lui Daca. Preferata lor se prezinta in librarii, iar ei, dezamagiti si framintati de ce ar fi putut fi si ce ar fi putut face atunci cind au avut frumusetea textului pe mina, nu mai vor sa-si vada traducerea in ochi niciodata. Doar o dragoste noua pentru o alta carte ii face sa uite prin ce au trecut si s-o ia cu inocenta de la capat.

Despre cartile pe care le-au tradus nu pot vorbi decit ca despre un iubit sau o iubita, care timp de citeva luni le-a smuls cu gelozie gindurile de la orice altceva. Mirella Acsente e impotriva unei relatii de complezenta cu cartea, chiar daca au trecut 26 de ani de cind a tradus-o pe prima: „Orice traducere buna inseamna ca traducatorul a fost indragostit de cartea respectiva. Se simte cind cineva iubeste cartea sau doar a insirat cuvinte din dictionar si a facut o traducere cuminte". Acum tocmai si-a incheiat povestea cu volumul lui Terry Pratchett „Uluitorul Maurice si rozatoarele lui educate", pe care l-a tradus pentru Editura Corint.

Cosmarul umorului lui Pratchett

Pe scriitorul de fantasy vestit pentru cum se joaca cu cuvintele, dar si cu mintile traducatorilor, il iubea de multi ani si colega ei Cristina Jinga, care a tradus celalalt volum al lui Pratchett, „Scotidusii liberi": „Mi-a si fost frica de Pratchett, e greu, frumos si fascinant. M-am chinuit si cite o zi sa gasesc o varianta la cite un cuvint". Nici titlul cartii nu i-a fost servit pe tava de catre imaginatie. Pina ca „The Wee Free Men" sa ajunga „Scotidusii liberi" a trecut ceva vreme. Pentru ca omuletii liberi fac parte din tagma spiridusilor si mai impart si altceva cu scotienii, in afara de reputatia de betivani batausi si hotomani, adica poarta kilturi si se umfla de bucurie cind asculta muzica de cimpoi, a hotarit ca li se potriveste manusa numele de „scotidusi".

Mirella Acsente a mers si mai departe cu chinul: „Limba romana nu ofera atitea variante cite am vrea noi si nu intotdeauna suna atit de nostim cum suna in engleza. De exemplu, engleza are 30 de variante pentru stralucire, in romana sint 3-4. Cite un nume, precum Bad Blintz, care inseamna clatita rea, m-a scos din minti si abia dupa o luna am gasit expresia potrivita, Bad Incontra, pornind de la specificul german al locului si de la faptul ca acolo totul parea pe dos". Cele doua curajoase traducatoare de Pratchett se feresc sa mai deschida vreodata cartile in varianta in care le-au tradus. Cristina Jinga ar vrea si sa se ascunda: „Nu o mai citesc si pentru ca mi-e teama sa nu ma dezamagesc, la un an diferenta as traduce altfel, dar ma si ingrozesc ca poate observa cineva ca puteam traduce si altfel".

Cind te pui cu Rushdie o iei razna pe strazi

Teama de o comunitate musulmana pornita pe fundamentalisme a tinut-o un pic pe loc pe Dana Craciun inainte sa zica Da, il va traduce pe Salman Rushdie. Doi dintre traducatorii celebrului autor au fost asasinati de fanatici musulmani ofensati de scrierile sale. Dana Craciun si-a zis ca merita o incercare sa-si masoare fortele cu inventivitatea scriiturii lui Rushdie. „Ca te apuca tot felul de disperari dupa aceea, asta e altceva", sufera Dana Craciun.

Tocmai ce iubeste la Rushdie o aduce la disperare. „Rushdie e departe de a folosi o engleza standard, pe care poti s-o mai peticesti din dictionar, limbajul sau e impanat cu hindi sau urdu sau inventat, cum e jewholic, care e produsul dintre un evreu si o catolica, sau plentimaws, niste pesti flecari rau de tot, pe care i-am numit multiflenci, de la fleanca", spune Dana Craciun, care, in functie de gradul de exasperare la care o aduce traducerea, face ori o eterna curatenie, ori o ia razna pe strazi, iar la apogeu isi promite cu cea mai mare fermitate ca nu se va mai apuca niciodata de traduceri.

Cartea poate o va mai reciti mai tirziu, cind a terminat cu traducerea ei, si i-au trecut epuizarea si groaza, dar numai in engleza. Editurile stiu ca trebuie sa rasplateasca patimile traducatorilor de autori dificili sau de limba exotica si-i platesc cu pina la 50% mai mult decit pe ceilalti.

Murakami-i in familie

Din japoneza cea ambigua, calitate cu care japonezii se mindresc, a accepat fara sa clipeasca Iuliana Oprina sa-l traduca pe Haruki Murakami, in vreme ce sotul ei, Florin Oprina, s-a ocupat de talentele celuilalt Murakami, Ryu. „Fata de alti scriitori japonezi, Haruki Murakami e cit se poate de precis, atit cit ii permite limba, uneori riscind sa devina chiar foarte repetitiv. La el poate aparea acelasi cuvint de cinci ori in trei rinduri, ceea ce in limba romana nu e permis si trebuie sa am mereu la indemina o gama larga de sinonime", spune Iuliana Oprina. La capatul celalalt al Pamintului, in Japonia, „Kafka la malul marii" a tras-o pe Iuliana Oprina intr-o capcana pusa de-o clatita, ca si Pratchett pe traducatoarea lui din Romania. „Apare un personaj mai glumet care spune la un moment dat, hodoronc-tronc, «Clatita in iad». Era un joc de cuvinte, plecind de la expresia «Buddha in iad», care se refera la un ajutor pe care-l primesti cind nu te astepti. Personajul respectiv s-a folosit de pronuntarea asemanatoare a cuvintelor hottokeeki (hotcake, clatita) si hotoke (Buddha). Cum mai departe se discuta despre clatite, solutia la care am ajuns a fost «Clatita la nevoie se cunoaste»", isi explica optiunea Iuliana Oprina. Cum in multe dintre interviurile sale Murakami spune cit de important e jazzul pentru el, ca ritmul a ajuns sa faca parte din el si ca e esential atunci cind scrie, tot ce poate face Iuliana Oprina ca traducator e sa prinda acest ritm: „Nu pretind ca reusesc mereu, dar stiu ca imi dau silinta si ca o fac cu toata dragostea".

Cind cartea e in librarii, Iuliana Oprina refuza sa-i mai acorde chiar si o trecatoare atentie. „Am inchis cartea ingrozita si am pus-o la loc in biblioteca. Fusesem avertizata ca asa o sa patesc", spune Iuliana Oprina despre recitirea propriei traduceri. De atunci, cind primeste cartea de la editura o rasfoieste putin, atenta doar la corpul de litera, o inchide, o bate prieteneste pe coperta si o pune cuminte pe raft linga celelalte. A trecut vremea dragostei ei. E istorie. Cine urmeaza?

Un comandor linga traducator Mihai Cantuniari, clasicul traducator de Llosa din ultimii 20 de ani, a avut mult de furca si cu ultima lui dragoste, literatura lui Arturo Perez-Reverte. De amindoi a fost obsedat zi si noapte si e foarte mindru ca limba romana nu l-a tradat cit s-a luptat ca si conationalii sai sa le poata rasfoi frumusetea: „La Llosa, care foloseste o spaniola peruviana, in «Razboiul sfirsitului lumii» abunda brazilienismele, trebuie sa stii portugheza. Realitatea era portugheza, asa ca am incercat si am reusit sa nu fac nici o nota de subsol, toate brazilienismele, nume de mincaruri, arbusti etc. le-am topit in text. Eu iubesc doar limba romana, are toate nuantele cu putinta, toate celelalte sint o zestre". Ca sa poata traduce „Harta sferica" a lui Arturo Perez-Reverte cit mai veridic, Mihai Cantuniari a stat la ordin in fata unui comandor din Marina romana. „I-am trimis fragmente din carte sa le corecteze. Traducerea punea mari probleme care tineau de navigatie, termeni de comanda pina la cele mai mici parime, dictionarul nu-ti ajuta la nimic. De exemplu, noi credem ca se spune «Ridicati ancora!», dar nici vorba, e: «Vira ancora!»."