Mass-media se afla de cateva zile sub ocupatie. Paginile de garda ale ziarelor sunt ocupate de tema caragialesca a scrisorii gasite, pierdute si iar gasite, stirile sunt iremediabil monopolizate de acelasi subiect, iar dezbaterile tv se invart in jurul biletelului (e roz? e bleu? e galben?), traducand dupa caz si partitura semnificatia lui penala, morala sau deloc. Cetateanul mai simplut pricepe dintr-o bucata ca e vorba de ciocnirea intereselor si de jocuri politice in care etica n-are nici o treaba. Si dupa ce ajunge, fara sa-l fi citit pe Cioran, la concluzia acestuia ca niciunde pe planeta nu se consuma atata energie pe nimicuri politice ca la romani, ar trece la altceva, satul de ciorovaiala, ca sa mai afle una-alta despre lumea in care traieste. Fiindca nici el n-are timp de cheltuit fara nici un folos, cum spunea, distinsa si sensibila, Marie-Rose Mociornita, numindu-i pe cei din politica noastra mancatori de timp, dimpreuna cu jurnalistii care privilegiaza spectacolul politic gol-golut.
Dar ce alternative are in aceste zile furtunoase, cand uragane adevarate il tintuiesc in fata televizorului, rapindu-i posibilitatea de a se da cu bicicleta sau de a plimba cainele prin parc? Pe un canal naste Moni&Iri. In direct. De ce in direct si nu in intimitatea divina a mamei cu pruncul ei? Pentru ca Moni&Iri nu exista altfel, n-au consistenta decat cu camera pe ei. O data oprit camcorderul, se risipesc ca un fum. "Nu poti sa stingi reflectorul sau sa-l muti?", cere la un moment dat Iri cu bebelusul in brate, intr-un accces de umanitate. Dar stie si Iri, stie si cameramanul ca asta nu se poate, decat cu pretul disparitiei de pe scena unde sta si rade tamp, cu fata in brate, in loc sa se imbete de bucurie ca i s-a nascut primul copil, cum fac taticii.
Dincolo o telenovela de strepezit dintii, jucata fals, cu lacrimi de apa distilata si sange de bulion, mai la dreapta un post da alarma despre "dictatura Noului Cod rutier" mimand o inspaimantare de tinichea, un canal mai incolo iar biletelul roz-bleu-albastru dezbatut cu ura, cu o vehementa fara stil, venita de la un personaj care isi traieste senectutea pe un peron gresit.
Si dintr-o data, in tot acest vacarm, pe TVR Cultural, Concertul pentru pian nr. 20 in re minor de Mozart. La pupitru fenomenalul Sir Simon Rattle, cu toata partitura insemnata pe chipul luminat de extaz. La pian Mitsuko Uchida, cu trupul strabatut de fiorul pe care degetele il primesc de la clapele pianului. Britanicul si japoneza modificati de emotia inalta a pianului, amandoi adevarati, autentici, traind cu intregul lor muzica, pentru ca, spunea Enescu, prin muzica ai totul.