Zeci de adolescenti din Germania, zurbagii si clienti ai politiei antidrog, sint reeducati in Romania in citeva centre infiintate anume pentru ei, departe de ochii lumii.

Pedagogul neamt Bert Schumann testeaza pe citiva adolescenti scapati din friu, conationali de-ai lui, pedagogia proprie numita „bici si zahar". Un pupic si-un cap in gura, cum ar veni. Si se lauda ca „asta metod Schumann Bert este al meu, 80 la suta copil recuperat". Neamtul nu vrea sa spuna ce l-a minat sa-si paraseasca tara si sa traiasca pe o coasta de munte, in Maramures, in salbaticie. In urma cu patru ani a cumparat una dintre casele imprastiate pe Valea Vinului, a inaltat-o cu un etaj, a tras lumina de la vecinul aflat la doi kilometri si a inceput sa aduca din Germania adolescenti de prin casele de copii sau din familii destramate, tragatori pe nara, sa faca oameni din ei.

Ceva asemanator, tot asa izolat, mai exista undeva pe linga Sibiu. Prin ambele centre trec anual 30 de copii. „In Germania nu exista case de copii ale statului, toate sint ale unor fundatii, explica dr. Cornelica Ilea, directorul Directiei Generale de Asistenta Sociala si Protectia Drepturilor Copilului Maramures. Cei care nu se adap-teaza programului din aceste case de copii sint reeducati in centre din strainatate, cum ar fi la noi, in Grecia, in Mexic, in Siberia, departe de mediul care i-a corupt."

Pedagogie la coada vacii

Casele risipite pe Valea Vinului sint in raza administrativa a orasului Viseu de Sus din Maramures. Sint doar citeva, la sapte kilometri de vatra orasului, dar se cheama ca sihastrii care le locuiesc si vad fata de om de doua ori pe an sint oraseni cu acte in regula.

La casa lui Schumann, despre care in oras nu se stie mare lucru, iar cei care mai stiu cite ceva povestesc intimplari scandaloase, nu se poate ajunge decit pe jos, trecind de vreo zece ori peste un piriu care serpuieste prin munti. Cumparata cu acte in regula, pe numele lui, casa sta infipta aproape nefiresc in peisajul proaspat ca la inceputul vremurilor. Pustiu. Dar perdelele de la un geam se misca si dau semn ca acolo ar fi suflet de om. Si, ca la un semn, in curte rasar doi baieti care se apuca unul sa crape lemne, celalalt sa rineasca la vaci. Saluta pe romaneste, buna ziua, cu un accent ciudat, de parca ar tine cuie de cizmarie in gura, si isi vad de treaba lor, in sila, dar cu indeminarea unora nascuti cu toporul in mina si crescuti la coada vacii. Truda sta la temelia pedagogiei lui Schumann, alaturi de pedepse cumplite si recompense marunte: „Un bombon, un tigar, nota buna".

Sex si hamaleala

Regula casei e sa te descalti la intrare, ca la moschee. Camerele de la parter, cu mobilier saracacios - un pat si o masa - , murdare si cu asternuturile vraiste, sint pentru cei patru copii - doi baieti si doua fete. Fiecare are camera lui, dar, recunoaste amfitrionul, e mai usor sa pazesti o turma de iepuri decit adolescenti de ambe sexe, fosti consumatori de droguri, asa incit pustanii mai sar pirleazul. Nu-i bai, fiindca, zice Schumann, fetele fac injectii de patru ori pe an sa nu ramina gravide. Sexul si munca din greu ii linistesc pe copii, ii fac sa mai uite de grozaviile trecutului, de casa si de prietenii aflati la mii de kilometri.

La etaj sint camerele sotilor Babett si Robert Schumann, camere pentru oaspeti si sala de clasa. Tot mobilierul e din lemn, lucrat de copiii care s-au perindat pe acolo in ultimii patru ani. Costumele nemtesti ale pedagogului, atirnate pe pereti, sulimeneala excesiva a doamnei Babett si un laptop contrasteaza izbitor cu interiorul sumar si primitiv.

La semnalul sefului, copiii, care tocmai au mincat de dimineata (gris cu lapte, piine, margarina, oua fierte, zacusca, ceai), lasa balta treburile si se aduna pe terasa de la etaj, pe bancile acoperite cu cergi morosanesti. Toti fumeaza ca niste condamnati la moarte si povestile lor zguduitoare se pierd o data cu fumul de tigara in aerul rece cu miros de fin si balegar.

Christina cea cu „Du-te naibii!"

Christina are 16 ani, dar nu i-ai da mai putin de 25. E grasa si titele ii atirna ca lauzelor in flanela rupta si murdara. Nu spune nimic. Stringe o mita la piept, isi inclesteaza falcile si priveste in sus, peste culmile cu bascute de zapada. E singura care vine dintr-o familie respectabila si unita, spune Babett Schumann. Parintii celorlalti sint despartiti. Un copil dificil. Poate de prea mult bine s-a inhaitat cu niste derbedei bine finantati si a inceput sa lipseasca de acasa si de la scoala si sa pufaie marijuana intii, apoi sa traga pe nara prafuri. Scandalurile nebunesti din cartier au dus-o de mai multe ori la sectia de politie. In Germania, delincventii minori nu sint bagati, ca la noi, dupa gratii, ci sint internati in case de copii particulare, sub observatia politiei si a asistentilor sociali. Parintii au fost de acord sa o interneze in casa de copii a lui Schumann, departe de anturajul nociv. Toti vad asta ca pe un exil, ca pe o pedeapsa.

Christina sta de cinci luni in muntii Maramuresului si se speteste muncind ca un argat, dupa reteta Schumann, dar asta nu a schimbat-o cu nimic. E abonata la cele mai grele pedepse - pe care pedagogul le descrie in amanunt si cu vadita admira-tie de sine, fiindca sint inventiile lui -, dar nu da inapoi nici un pas. Incapatinarea asta o face sa fie liderul gru-pului. Sotii Schumann stiu ca daca ar imblinzi scorpia le-ar veni mult mai usor sa-i controleze pe toti patru si, cu toporul sau cu furca in miini, sa-i duca pe drumul cel bun. Fata asculta ce se spune despre ea fara sa clipeasca. Numai cind Schumann pomeneste de tuica si de zecile de perechi de chiloti murdari gasiti sub patul ei si de fuga din casa in ziua cind parintii au vizitat-o acolo, in creierul muntilor, ea isi rasuceste falcile in podul palmei si ii arunca o privire taioasa, parca i-ar spune: „Du-te naibii!".

Svenja fara zimbet

Nici Svenja nu vorbeste. Prefera sa se ridice fara nici un cuvint, ostentativ, si sa se intoarca in bucatarie, la oalele in care de dimineata a mestecat intruna, sa dea cu matura si sa puna lemne pe foc. Umbra cleioasa de suferinta adinca nu i-a disparut nici o clipa de pe fata. Asta te face sa observi ca, de fapt, nimeni nu zimbeste in casa aceea care, oricit s-ar stradui sotii Schumann sa dea lamuriri inzorzonate cu zimbete protocolare, ramine mereu sub sigiliul unor taine greu de patruns.

Ca si pe tovarasa ei de exil, o apropii usor de douazeci si ceva de ani, desi nu are decit 15. Destui ca sa manince bataie de la taica-sau cit un ocnas pe viata. Cel mai greu de indurat au fost noptile in care, dupa ce auzea scirtiitul usii, apoi pasii lipiciosi ai tatalui ei, se ghemuia sub asternut asteptind, paralizata, sa-i simta miinile pe trup si gura putind a alcool muscind din carnea ei infricosata si umilita. De la incestul la care a fost obligata din copilarie si pina la droguri, calea a fost scurta.

Copiii stau in casa din munti a lui Schumann cel putin un an, insa Svanja sigur va ramine mai mult acolo. „Este cele mai greu de recuperat la ea", conchide, cu amaraciune de femeie care a nascut trei copii, Babett Schumann.

„Vreau sa dau in bot lu’ tata"

Dupa ce fetele pleaca de pe terasa, tragind dupa ele ca intr-o plasa de pescar privirile pline de compatimire ale baietilor, David si Julian isi aprind alte tigari si incep sa turuie jumatate in nemteste, jumatate in romaneste cu accent osenesc.

David, un pusti de 15 ani, cu ochii verzi si cu unghiile ingalbenite de nicotina, spune din capul locului ca nu are alt gind decit sa se intoarca acasa cit mai curind si sa-l bata pe tatal lui vitreg numai peste gura, ca pe coasa. „Vreau sa dau in bot lu’ tata. Box!", explodeaza el, lovind violent cu pumnul drept in palma stinga. Totul a fost frumos pina cind maica-sa a divortat de betivanul de tata al lui David, care macar ii era tata si in perioadele de abstinenta era chiar adorabil, si s-a recasatorit cu alt betivan, de data asta unul mereu pus pe harta si gata oricind sa-i pocneasca si pe mama, si pe copil.

„Mama, sterge-ti vinataile!"

Si David s-a pus in cird cu niste baieti de dupa blocuri si a capatat naravul betiilor si al drogurilor. Cind nu-i mai ajungeau banii, ii fura din buzunarele altora. Pina sa ajunga in Maramures, a trecut prin doua case de copii din Germania. Nici aici, la noi, n-a avut stare. In cinci luni a fost internat de doua ori la psihiatrie, in Sighet: „Tulburare de conduita; tip rau socializat, abuz de tutun".

Insa baiatul sustine ca nu e nebun. E adevarat, a strins asternuturile in mijlocul camerei si le-a dat foc, dar nu de nebun, ci de dorul mamei. A primit de la ea cinci scrisori si pachet de doua ori, dar nu i-a raspuns, fiindca intr-un fel o considera si pe ea vinovata de caderea lui, dar nu inseamna ca o iubeste mai putin. O viseaza in fiecare noapte, ii scrie versuri si le pune pe muzica rapp, cam asa: „Mama, tu esti departe, eu sint aici si adun roua din iarba ca sa pling dupa tine, cind vine noaptea ma tem ca nu o sa te mai vad, mama, sterge-ti lacrimile si vinataile de pe obraz, asteapta-ma zimbind, ca intr-o zi voi veni".

„Eu facut mult prostii"

Lui Julian ii trebuie citeva minute sa-si schiteze in gind o lista cu motivele pentru care, de mai bine de un an, traieste in afara lumii. Trage virtos din tigara, se scarpina in cap, isi musca degetele. Pina la urma renunta si rezuma totul intr-o spove-danie scurta ca un plici: „Eu facut mult prostii". Dosarul lui vorbeste de batai, alcool, fuga din casa de copii, droguri, furt, tilharie.

Locuia cu mama lui si cu tatal vitreg intr-un oras de la granita cu Olanda. Trecea granita, cumpara ciuperci halucinogene (12 euro gramul) si marijuana (5 euro gramul) si le vindea in oras. Bisnita a mers bine pina cind pustiul a facut prostia sa guste marfa. Avea nevoie de 50 de euro pe zi pentru droguri. Ii fura sau ii lua cu forta. Asa l-a prins politia. Dupa cura de dezintoxicare, a fost trimis in Romania cu acordul mamei si cu avizul autoritatii tutelare din orasul sau.

Julian nu se zgirceste cind lauda fericirea peste care a dat in muntii nostri. Trai pe vatrai. Pare ca recita o poezie dinainte invatata, iar Bert Schumann il stimuleaza tinindu-l parinteste pe dupa umeri si afisind necontenit acelasi zimbet de protocol, artificial, parca si l-ar fi cusut pe gura. Incheindu-si recitalul, baiatul amuteste brusc si ramine ca hipnotizat, cu privirile atintite undeva in zare. Departe, la capatul privirilor lui, sub faldurile cerului sfisiat de doua avioane cu reactie, sclipesc virfurile inzapezite, parca presarate cu cocaina.

La plecare, departe de ochii lui Schumann, baietii aveau sa spuna cu totul altceva, pe nerasuflate, vopsind raiul oficial in culori de iad.

„Bici" cit incape, „zahar" pe sponci - inventia pedagogica marca Schumann Bert Schumann (foto), autorul metodei de reeducare pe care a denumit-o „bici si zahar", sau „consecventa si iubire", nu-si mai incape in piele de fala cind isi expune inventia pedagogica. Pe scurt, daca respecti programul, primesti zaharelul: o tigara in plus, dulciuri, o vizita in oras, ceva mai multa libertate, munci mai usoare; daca nu, intii ti se ia cite un obiect din camera, pina nu ramin decit peretii goi, n-ai voie sa asculti muzica, nici sa te uiti la televizor, tai lemne pina se toceste toporul, faci smotru, sapi in gradina, cari pamint cu roaba, ti se taie ratia de tutun etc. Consemnatul pierde si dreptul de a i se vorbi. Orice ar spune tinarul, nimeni nu-i raspunde, de parca nici nu l-ar auzi, pina cind tacerea celorlalti devine de nesuportat si nervii cedeaza.

Cea mai dura pedeapsa e explicata tot de Schumann. Daca unul dintre copii nu vrea sa faca ce i se ordona, i se pune in spate un rucsac cu lemne si pleaca pe virful muntelui, impreuna cu Schumann, caci exemplul personal ramine de baza. „La el dat lemne in rucsac, la mine usor la spate, detaliaza Schumann. Merge, merge, zice: nu mai pot. Bine, noi odihnim. Eu pus jos rucsacul, maninc, el nu. Tot nu vrea mai departe. Eu stau, nu grabesc, avem rabdare mult. Sta, sta, sta, se face noapte. Eu dorm in sac de dormit, el face frig. Trece noapte, trece zi, doua zile, la mine cald si mincare, la el obosit, si foame, si frig. Si cedeaza. Incepe si plinge, si plinge, si plinge, zice: iarta la mine. Si eu iert, iau in brate si las sa plinge, sa dea afara din el tot rautatea. Fara agresiv nimic nu faci".

Nu se stie citi nemti au fost reeducati in Romania Subcomisarul Gabriel Ciprian Sauliuc, de la Biroul pentru Straini Maramures, a urcat asta-vara pina la casa de copii din Valea Vinului. Nici unul nu avea actele in regula. „Nu am putut aplica nici o sanctiune, spune politistul, pentru ca Ordonanta de Urgenta nr. 194/2002 nu prevede asa ceva.

Cetatenii Uniunii Europene, deci si acei copii, pot sa intre in Romania doar cu cartea de identitate si pot sta fara nici o formalitate 90 de zile pe semestru. Nici nu pot fi expulzati decit in cazuri deosebite. Nimeni nu stie citi copii germani au intrat in tara si cit au stat si ce s-a intimplat cu ei aici. Am luat masura intrarii in legalitate, din 14 iulie, adica le-am acordat dreptul de sedere in Romania pentru doi ani. Dreptul acesta poate fi prelungit, la expirare, pentru inca cinci ani."

Devotament bine remunerat Julian o fi calcat pe bec in rastimpul cit Schumann si-a laudat groapa care la vara va deveni piscina, bucataria de vara si pivnita scobita intr-un mal, caci dupa aceea avea sa fie vazut crapind lemne, fara nici un rost, fiindca in batatura erau lemne taiate cit pentru toata iarna. Se vede in ochii baiatului ca a fost pedepsit. Loveste cu toporul in draci, cu ura, razbunator, parca ar ciopirti un dusman de moarte. Zice ca efortul il calmeaza. L-au napadit nervii cind si-a amintit ca in urma cu citeva zile, cind Bert era in Germania, a intrat in biroul lui si acolo a dat peste o hirtie cu antetul fundatiei Schlupfwinkel Weisswaser und Lausitzer Bildungsegelschaft. A vazut ca Bert Schumann primeste 20.000 de euro pentru fiecare copil care trece prin centrul lui de reeducare. Suma pare plauzibila - de altfel, Julian se jura politistului si traducatoarei Anda Corlat ca a vazut cifra cu ochii lui -, mai ales ca pina si Gheorghe Budai, ingrijitorul centrului, are un salariu de peste 600 de euro, de trei ori mai mult decit un profesor roman. Unde mai pui ca ii ia pe copii acasa la el, cu lunile, si ii pune la toate corvezile din gospodarie, asa cum arata asistentul social Diana Zety in raportul trimis Autoritatii Nationale pentru Protectia Copilului si Adoptie.

Invatatura pina la genunchiul broastei La ora 6.00 se da desteptarea. La ora 7.00, micul-dejun. Urmeaza lectiile, in sala de la etaj, in care nu exista nimic altceva decit o masa taiata din topor. Dupa prinz, munci pina seara la ora 19.00. Acesta e programul gindit de Bert Schumann pentru reeducarea copiilor lasati in grija lui.

Scoala nu e importanta in schema reeducarii. Profesorul Mihai Cojocar, de la care neamtul a si cumparat casa, preda matematica si informatica. Informatica - strict teoretica, fara calcula-tor. Iar Horst Zavatski preda biologie si chimie fara nici o eprubeta, fara o plansa. Si copiii mai ciupesc de la cei doi dascali si ceva geografie si limba romana, atita cit sa se descurce in oras, cind sint trimisi dupa tigari. Fiindca numai pe tigari se duc banii adolescentilor - 35 de euro alocatie de la statul german, banii primiti de acasa, plus cei cistigati cind fug si muncesc cu ziua prin gospodariile din munti. Schumann a stabilit ca un copil intre 14 si 16 ani are voie sa fumeze cinci tigari pe zi. Cei intre 16 si 18 ani pot fuma cite zece. Insa unghiile ingalbenite ale copiilor si vocile lor tabagice arata ca padurea ofera ascunzatori sigure pentru lucruri atit de marunte cum ar fi tigarile.

Cei doi profesori nici nu urca pe munte cind zapada astupa cararile. Pedagogul spune ca in primul rind conteaza ca discipolii lui sa invete sa-i accepte pe adulti si sa traiasca in comunitate, dar nu spune cum reuseste sa faca asta in pustietatea aceea. Nemtii isi reeduca puslamalele la mii de kilometri de casa, dar nu exista o metodica anume, verificata si aprobata, asa ca fiecare sef de centru face cum il taie capul.

Tarii, cit mai multi timplari

Schumann hotaraste de unul singur cind copiii sint gata dati pe brazda, reeducati si resocializati. Atunci ei se intorc in Germania, dau un examen de echivalare a studiilor - mai mult formal - si se inscriu la o scoala profesionala. In Maramures, traind in padure, ei nu invata decit timplaria, cu instructorul Vasile Nasui. Si ceva zootehnie, care le va folosi sa-si faca un rost cind se vor intoarce in orasele lor hipercivilizate. In ciudata gospodarie din munti, copiii ingrijesc 22 de oi, doi boi si o vaca, doi cai si un minzoc, 30 de pasari. Animalele si gradina de legume nu asigura decit 5% din nevoile casei; rostul lor in ciudata gospodarie este mai mult acela de a le da de lucru copiilor, poate si de a le mai mingiia sufletele zbuciumate - si asta se vede cel mai bine in ochii Christinei, in felul cum i se lumineaza fata cind adapa vacile sau inhama caii. Animalele ii umanizeaza.