Nicolae Coande, intr-un sat din Oltenia, Osica de Sus, s-au nascut, la aproape zece ani diferenta, doi poeti foarte buni.
Draga Iolanda Malamen, daca m-ai fi intrebat asta - iar nu ai fi asertat, cum ai facut-o - ti-as fi raspuns: da, s-au nascut, dar nu stiu cat de bun este unul dintre ei. Despre Draghici, mai varstnic decat mine cu noua ani, nascut in iarna lui 1953, anul in care raposa de ger, guleai si votca insusi Stalin, pot sa spun si eu linistit ca este un poet foarte bun. Adevarat. In ce ma priveste, nu mai pot sustine, fara sa ma-ncrunt, acelasi lucru.
Ca ne-am nascut la Osica de Sus, iarasi este indubitabil. Draghici a vorbit adesea despre toposul spiritual care este Osica sa, a cantat-o in memorabile poeme, ca unul marcat de acel minimal genius loci pe care fiecare creator e dator sa-l aiba si sa-l afirme. Eu am alta viziune a Osicii mele: nu ca n-as iubi-o, m-am leganat si eu in apele si zavoaiele ei, dar cred ca este, mai degraba, un sat de calusari unde, dupa 400 de ani de batut pamantul cu opinca de rigoare, au rasarit, in deceniile 7-8 ale secolului XX, doi poeti fara inaintasi. Brrr, asta ma umple de fior: sa fiu unul dintre intemeietorii dinastiei poetilor dintr-un sat de langa Caracal?
"Dinastia Osicenilor"!
Nu suna tocmai rau.
Cert este ca osicenii comunarzi isi vad netulburati de vreo poezie anume, de treburile seculare si, cu exceptia profesoarei de franceza, Cecilia Paun, doldora de entuziasm pentru poezia si literatura buna a tuturor celor buni, joaca mai departe calusul, atunci cand nu lucreaza, cu sape vechi cat lumea, pamantul din care au rasarit.
Spune povestea ta cu literatura, cu poezia!
Mergeam la biblioteca din Osica, a Caminului cultural, si imprumutam vorace carti pe care nu le citeam chiar la fel. De pilda, ma instruiam cu nesat in Bocaccio, printr-a V-a. Dintotdeauna (vorba mare!) cartile m-au atras intr-un chip misterios, mai ales ca in casa nu aveam prea multe. Niciodata cartile nu mi s-au parut prea multe, oricate as fi adunat intre timp. M-am imprietenit cu ele fiindca mi-au permis s-o fac, cel putin asa mi s-a parut.
Primele poezii musteau de locuri comune si ce scriam atunci s-a rupt de mult. Daca imi plac insa si azi Cristian Simionescu sau Vasile Vlad sau Mazilescu, de la Marian Draghici mi se trage.
Dar povestea cu limbajul?
Limbajul individualizeaza pana la sange purtatorul de cuvinte, insa, cum stii, nu tot limbajul devine limba universala. Si atunci am facut o mica revolutie cu mine: nu eram bun de nimic, aveam mainile legate de gat si gatul de cap. De la maini mi se trag versurile si toata poezia de la cap: am scris poezie constient de teasta ganditoare chiar si atunci cand cordul, pompa asta de-i zic inima, ma trimitea in salonul poetilor liricoizi indragostiti de propria-le mutra. Am fost si eu un izmenit amator de orfisme, asa cum ii "gadila" poetul Cartarescu in anii scarbei sale de juventute pe cei care adorau vitelul de aur al limbajului ca atare, reusind sa produca poeziei mari suferinte tocmai prin priponirea ei in tarcul unei pseudo-religii poeticesti prost adecvate lumii asteia. Am fost si eu un radical cu limbajul primenit de noul suflu postmodernist care a spart geamurile halelor industriale din Romania. Am fost anche io un jupiterian, vorba lui Montale, candva, adica insul pentru care "vorba om" starneste pe gigantica planeta un hohot gros de veselie.
Si acum, ce esti?
Acum sunt doar poet, sper fara isme, obligat de vocea interioara sa spun, ca intr-un poem de debut "doar adevarul".
Ce-i drept, n-am scris inca o carte atat de buna incat sa refuz un premiu pe masura...
Traim oare o... suprainnoire (supraincarcare) a limbajului?
Ultimii mari poeti au disparut de mult - asta e clar. I-a tras limbajul dupa ei sau ei l-au tras in adancurile poeziei lor. Daca e sa ne raportam la Eminescu, si nu de fatada, noi nu mai stim poezie si nu posedam limba. Avem limbaje care trag spiritul pe unde n-ar voi sa sufle. E mai mult pamant decat spirit in acest Waste Land in care disperam dupa un idiom care sa ne faca transparenti in fata tuturor. Nu asta vrea poetul, ca despuindu-se de toate, sa se ascunda de tot ce il agreseaza din exterior?
Stiu si eu ce mai vrea poetul in secolul XXI?
Poate ca avea dreptate Gh. Iova atunci cand isi amintea ce spusese Nichita Stanescu despre Eminescu: sa fii declarat cu P mare, sa ti se zica Poet - e o ingustare, o reducere o moarte (pre)gatita.
Nu vrei sa fii un "mare poet"?
Eu unul nu vreau sa fiu un "mare poet", ii las pe altii. Cred ca azi, noutatea limbajului, atata cata este, vine din efortul comun al unor scoli de poezie sau al unor grupuri de poeti care au facut posibila innoirea: avangarda rusa, beatnicii, la americani, chiar optzecistii la noi, pe scara mica, insa. E munca de ortaci. Astazi abia mai multi poeti fac unul - daca fac. Cei singuri sunt putini, de obicei. Cum ti se pare faptul ca in Canonul occidental, Harold Bloom n-a vazut nici un poet din secolul XX care sa fi fost Kafka al poeziei? Sa fi omorat Kafka poezia?
Omorul prin imprudenta nu se pedepseste!
Montale, era un tip extraordinar de lucid si facuse scoala inainte de a se apuca de poezie. El zice la un moment dat ceva cu care eu sunt de acord si azi, propunand o dialectica subtila a miezului si a cojii: "Din zorii secolului se discuta / daca poezia este inauntru sau afara. / La inceput a fost inauntrul, apoi a / contraatacat violent afara si dupa ani s-a ajuns la un forfait / ce nu va putea dura, pentru ca afara / e inarmata pana in dinti."
Nu stiu cine este la putere acum, pentru ca sunt inauntru. Se aud deja gheare si colti zgreptanand pe la usa...
Fa-te ca nu le auzi!
Ce ti-a adus literatura in plan moral?
Ei, asta da intrebare! (vorbesc in limbajul lui Cristian Simionescu: cioc, cioc, cineva bate la usa, vreme de hula, care esti ma, acolo, noi Peter O'Toole si Richard Burton, ei, asta da veste, spal pahare!)
Mie literatura in plan moral mi-a adus foarte putini prieteni, de o mare calitate, insa. Autorul: este dintre cei cu care as vrea sa impart un sentiment care intemeiaza cetati sau pielea schimbatoare a cameleonului care a devenit in secolul astora om? stim ca azi omul nu este decat pielea lui, dar candva se va putea vedea prin ea.
Nu se poate disocia scriitorul de cuvinte de vocabula "Om". Ma plictisesc scapetii care, imbracandu-se precum cocotele in fudulia penelor de strut, actioneaza precum velocea pasare in momentele de criza: se fac ca au pierdut ceva in mijlocul desertului.
Cred ca Drieu La Rochelle avea dreptate in contorsionatul sau "Jurnal": "... la urma urmei, caracterul este forma cea mai desavarsita a inteligentei, din caracter isi dobandeste inteligenta forma, eleganta, stilul".
Nicolae Coande, mi-a placut cartea despre calatoria din Germania.
Cartea asta reprezinta reverenta mea, inclusiv intelectuala, in fata politetii teutonilor care mi-au acordat bursa Heinrich Böll in iarna anului 2003. Am scris Fereastra din acoperis. Un anotimp in Westfalia cu nostalgia celui care a stat patru luni intr-una din camerele casei unde a locuit Böll timp de 17 ani: la Langenbroich, o micuta localitate din tinutul Eiffel, la 60 de km. de Köln. Marele scriitor se retrasese in tinutul mamei sale, excedat de zgomotul din metropola germana si acolo si-a scris o parte din cartile sale importante. Din 1989, Fundatia Böll, cu sedii in majoritate landurilor germane a initiat acolo un program de burse dupa ce fiul lui Böll, Rene, a pus la dispozitia fundatiei casa lasata lui mostenire.
Au sosit aici pana acum peste 100 de artisti plastici, scriitori si traducatori din intreaga lume. Printre acestia au fost, cel putin pana acum, si patru romani, intre care poetul Vasile Baghiu si pictorita Dora Cojocaru.
E impresionant sa simti ca poti scrie si gandi in liniste intr-o tara straina care-ti asigura totul pe durata bursei. Primeam atatia bani intr-o luna cat un ministru harnic din Guvernul Romaniei! Am intalnit in Langenbroich, localitate unde in 1974 sosea insusi Soljenitin, scriitori si artisti plastici din Albania, poetul Agron Tufa, Ucraina, artistul plastic Serghei Yakunin, Nigeria, poetul Tony Kan, Cuba, scriitoarea Elvira Rodrigues Puerto sau Turcia, scriitorul si jurnalistul kurd Zeynel Abidin Kizilyaprak. Cel din urma facuse cinci ani de puscarie fiindca militase pentru drepturile kurzilor si mai avea inca probleme cu regimul de la Ankara.
Nu pot sa inchei scurtul meu memento nostalgic fara sa le amintesc aici pe prietenele Sigrun Reckhaus, managerul care se ocupa de programele noastre, frau Ludwig Waltraud, profesoara pensionara care mi-a dat cele mai bogate amanunte despre istoria fundatiei si Marga Fraikin, nemtoaica vesnic vesela si entuziasta a excursiilor cu masina si cu piciorul prin toata regiunea. Evident, profesorul doctor de limba germana Achim Jaeger, din Düren, si sotia sa de origine romana Anne, au fost doi dintre cei mai pretiosi oameni pe care i-am cunoscut acolo: Aachen-ul studentiei lui Achim, asa cum mi l-a aratat el la pas, este un oras unde as vrea sa revin intotdeauna.
Craiova e insa spatiul tau vital, cum ar spune un jurnalist mediocru.
Daca am venit dinspre Caracal am facut-o fiindca, nu-i asa, trebuie sa mergem nesmintit spre... Occident (vestul Caracalului este Craiova, nu Bucurestiul, iar Vestul ideal este Timisoara, unde am locuit candva un an).
Craiova, spatiu himeric mai degraba decat vital, este orasul pe care l-am dispretuit sincer in volumul "Fincler", in poemul dedicat totusi cu dragoste acestei "Venus a gunoaielor", orasul in care m-am indragostit si am suferit nitelus, oras scund, de campie folclorica, atunci cand vine vorba de o anume grandoare spirituala (vorbesc de timpii de azi), in care poti gasi totusi, daca ai nas bun, oameni de calitate cu care sa stai "la schimbarea ideilor". Acum ca prietenul meu cel mai bun, un demitizator al spiritului de mitici al orasului, Adrian Buz, a plecat la Bucuresti imi spun ca viata nu mai poate fi traita asa, ca ma voi transfera la alta echipa mai demna, ca voi deveni colaborator la Le Monde si nu la amaratul de Cuvant schiop al Libertatii... Dar, e totusi prea multa intelighentie la Bucuresti sau la Bruxelles ca sa ma mai adaug si eu plusvalorii inregistrate in capitale vane.
Oricand se mai poate gasi un loc.
Raman aici, in propriul meu aquis, sa fac revista Teatrului National, "SpectActor", prima dupa o suta si ceva de ani, acum ca Patrel Berceanu a plecat grabit sa cunoasca adevarurile eterne. Si sa beau cu amicii o cafea la cafeneaua armeanului Agop. Si de ce n-as ramane la Craiova, daca la Calafat traieste, inconjurat de gaste oltenesti, al caror ficat a rezistat eroic aviarei, insusi Mircea Dinescu?
Ce mai speri de la cuvantul scris?
As zice, ce poate el spera de la noi? Sa-l folosim cu acea ardenta care sa strabata mintile surde ale celor care cred ca acel "La inceput a fost Cuvantul" a fost transmutat, alchimic, de marele Goethe in "La inceput voi pune Fapta". Este marea capcana a vremurilor moderne, aceea in care cad si conservatorii si liberalii si toti libertarienii abonati la ideea de bine individual si progres mecanicist obstesc. Goethe nu facea decat sa anunte domnia cantitatii, ideal demonstrata de autorii Traditiei relevata in capetele catorva maestri - pe care ii vom recunoaste candva.
Te macina ideea progresului fara limita?
Nu cred in ideea progresului netarmurit: poate ca am ajuns pe luna, dar omul moare la fel. Istoria umanitatii, asa cum o cunoastem noi, este un fragment, o schija care trece prin noi fara prea mari consecinte, decat aceea, catastrofica uneori, ca ne face sa credem ca noi o manuim. Fals. Suntem, la ora de fata, inchisi intr-o paranteza a intelesului de Dumnezeu si a celui de istorie, ca durata lunga. Tot ce stiu este ca omul nu a murit inca niciodata. Lumea, ca loc si carte deschisa, ni se arata ca splendoare totala abia dupa ce o parasim. Nu citim lumea atata timp cat traim, alfabetul ei ni se refuza. Prin cuvant, inclusiv scris, ramane lumea, chiar daca fraza aceluiasi Iova trebuie sa ne dea de gandit: "lumea e ceva cu care nu ma pot intalni".
,,In prezent literatura ar trebui sa se ridice la nivelul realitatii", spune Eugen Ionesco.
In prezent, omul ar trebui sa se ridice la acest nivel sesizat de dramaturgul caruia Slatina i-a ridicat statuie (ce-ar mai fi ras s-o vada!). Dar, daca insisti, literatura isi desemneaza propria realitate, asa cum ii este dat scriitorului care o produce s-o vada cu vederea lui. Sunt greoi, asa ca revin: cand in capul omului este o placuta functionala dupa care (zice Jung) omul poate cunoaste dumnezeirea intrucat i-a fost implantata chiar de catre Dumnezeu, realitatea pe care o vede acest "animal fara pene" (un neamt, nu stiu cine...) este atat de inrobita materiei din care se pare ca este, totusi, facut, incat te intrebi daca omul nu si-a bagat o surubelnita in cap si si-a scos placuta de inmatriculare. Circulam ca bezmeticii prin viata cu aerul ca suntem nemuritori si nu vedem ca ni s-a terminat de mult benzina.
Una dintre "poruncile" gnosticilor de la Princeton (si erau/sunt ditamai savantii care stiu cat lapte au supt stelele) este si asta: "sa descoperi o noua frumusete". In prezent, literatura ar trebuie sa descopere asta... daca poate... incolo, salutul meu fratern celor care stiu ca "domnia sta in ce stii, nu in ce detii"!