Poate oare un trup bolnav sa sminteasca sufletul? Aceasta pare sa fie intrebarea care tot infloreste in paginile cartii de azi. Jurnalul este o radiografie multipla, una care tine de evolutia anatomica a batrinului, alta care consemneaza spaima de moarte, tot mai marunta insa, si, desigur, o radiografie de fundal a unei societati japoneze in care traditia este tot mai amenintata de importuri culturale, de occidentalizare fortata. Vechea Japonie a ritualurilor se stinge sub presiunea noilor vremi. Lentoarea e invinsa de viteza, ritmurile anistorice devin febrile intr-un prezent fierbinte si nemilos.

Eroul acestei carti traieste intre doua lumi. O lume a amintirilor sale si o alta de care aceasta se ciocneste, lumea moderna. Apoi, aproape suprapunindu-se, o alta ciocnire, intre o lume a senzatiilor fizice si o alta a inaltarilor (sau caderilor?) sufletesti.

Pentru un european, aceasta carte joaca si rolul de introducere in fascinanta civilizatie japoneza, chiar daca nu acesta este rostul prim al romanului-jurnal. Tanizaki, concis si luxuriant, in acelasi timp, oficiaza, parca, scrierea povestii. El e ghidul care nu-ti spune decit exact ceea ce trebuie despre cadrul povestii. O poveste simpla ca un haiku:

Un batrin care-si surprinde cu o mereu vie curiozitate imbatrinirea. Un autor de jurnal care lasa dovezi despre ceea ce altii numesc nebunie. Caci nebunia batrinului este ultima adiere a dragostei, ultima zbatere erotica a unui trup bolnav, cu greu controlat de medicatie. O iubire interzisa, nociva, fara leac. O nebunie nascuta batrina.

P.S. Excelent suna in romaneste traducerea semnata de Silviu Mihai.