„Toti ne iubim tara, toti suntem romani!... mai mult sau mai putin onesti!" (Catavencu)

Mi-ar placea sa pot afirma ca intre ceea ce gandesc si ceea ce spun a existat mereu o perfecta identitate. Ca nu m-am autocenzurat niciodata. Dar as minti. Suna superb ce recomanda Shakespeare intr-o Anglie infinit mai periculoasa decat Romania de azi, dar, pentru a nu fi ipocrit, recunosc: nu ma pot lauda ca am spus mereu ce am gandit, mai bine zis tot ce am gandit si in forma exacta a gandului.

As da un exemplu pentru a fi mai clar. Am citit recent, in „Jurnalul national", o tulburatoare marturie a unui batran nonagenar, trecut prin multe puscarii politice in viata lui. Dupa ce batranul si-a depanat amintirile de la Jilava, de la Aiud, de la Gherla si Periprava, reporterul a vrut sa afle ce crede acest om despre „puternicii" de azi. Raspunsul a venit scurt si casant. Fara explicatii: „Sunt niste porci!". Am tresarit. Si nu atat din cauza asprimii judecatii batranului. Aceasta nu m-a surprins. De altfel, mi-am dat seama ca batranul s-a referit la marii invartiti, nu la toti politicienii cand a zis „sunt niste porci". Am tresarit din alt motiv. Oare de cate ori nu mi-am zis, in sinea mea, si eu ca „noii ciocoi", care au compromis inclusiv ideea de bogatie, facandu-i pe multi romani sa presupuna ca toate marile averi de azi sunt suspecte, obtinute din hotii, merita o asemenea ocara? De nenumarate ori! Si totusi, n-am indraznit s-o afirm. Abia, intr-o seara recenta, la „Sinteza zilei", am facut-o.

Pudoare excesiva, mi se va spune. Si inutila! Deoarece politicienii nostri nu mai sunt sensibili cand li se fac reprosuri politicoase. Si, la urma urmei, e nepotrivit, oare, sa-i spui unui „porc" ca e „un porc"? Sau macar ca se comporta porceste? De ce ar fi nepotrivit? Cumva, fiindca realitatea nu e cazul sa fie numita, oricand, cu cuvintele care o descriu cel mai fidel? Dar atunci cat de sincer mai sunt? Nu-mi limitez singur libertatea de expresie?

O explicatie care e, totodata, o scuza am. Imi e imposibil sa privesc realitatea cu raceala, cu detasare, cum ar privi un entomolog o insecta pusa sub lupa. Si amestec fara sa vreau in judecatile mele temeri subiective. Asa se face, intre altele, ca, fara sa fiu „de dreapta" (din contra), am pus uneori o anumita surdina in criticile adresate liberalilor.

Cauza?

Marturisesc ca dintre actualele partide parlamentare care se pretind „democratice" sentimentele cele mai negative mi le inspira PD. Si spune asta un fost fraier portocaliu! Din punctul meu de vedere, PSD e un muribund politic, iar pe muribunzi nu e frumos sa-i detesti. Nu sunt, probabil, singurul care se uita cu compasiune la eforturile d-lui Geoana de a parea preocupat de saracia din Romania. In schimb, PD are pretentii mari! Dar ce este PD daca nu o sucursala fesenista care si-a pus firma de „partid popular"? Si ati auzit pe cineva din acest partid de papagali ingaimand, macar, o alta parere decat Traian Basescu? Dupa ce si-a ingropat trecutul „de stanga" in curtea din Modrogan, PD face acum vocalize pe tema unui „pol de dreapta"! Si impreuna cu cine? Cu cativa frustrati si oportunisti care s-au strans in jurul lui Stolojan pentru a-i ridica „o platforma" mentorului lor de la Cotroceni, dornic, nevoie mare, sa devina un Putin de Dambovita.

Si iata-ma ajuns unde voiam sa ajung. PD si „platformistii" m-au descurajat sa spun ce cred despre unele porcarii ale liberalilor. Era destul sa-l vad pe junele demagog Boureanu sau s-o vad pe fosta anexa a lui Stolojan, d-na Turcan, explicandu-ne pe toate posturile de televiziune cat de mare e ura lor impotriva lui Tariceanu si a grupului din jurul sau ca sa nu mai am chef sa-mi spun parerile despre personaje ca Sebastian Vladescu, Bogdan Olteanu si altele din PNL.

Si mai e ceva. In timp ce Basescu e, mult prea des, grosolan, vulgar si, chiar, grobian, Tariceanu - desi nu-l consider un bun

prim-ministru - e un „domn", manierat si civilizat. Ma putea lasa asta indiferent? Nu, deoarece imi place sa cred ca nici un reprezentant al nostru nu va fi confundat in saloanele europene cu un chelner.

Numai ca orice retinere are o limita. Oare nu de „o porcarie" (sau de nerusinare, daca asta suna mai politicos) e vorba in situatiile in care d-nii Vladescu, Olteanu si altii au „usurat" bugetul cu miliarde de lei pentru ca si-au asezat posteriorul pe scaune in cateva sedinte ale unor comisii de privatizare? Ba, ministrul Finantelor pretinde, cu un tupeu linistit, ca nu a fost platit suficient! I-am auzit deseori pe liberali facandu-ne teoria „statului minimal" sau „discret". Minimal si discret cand e vorba de asistenta sociala! Insa acelasi stat e „maximal" si „lipsit de rusine" cand e vorba de muls vaca privatizarilor de catre niste - cum sa-i numesc? domni? - care se folosesc de fotoliile publice pentru a-si umfla buzunarele si averile. Si iar imi vine pe limba ce-a zis batranul nonagenar.

In concluzie, se pare ca nesimtirea nu e apanajul obrazelor groase. E posibila si la obraze „subtiri". Sau, aparent, subtiri.

P.S. In prezent, toata Romania sta ca la teatru, sa vada daca o sa apara o „scrisorica", plastografiata sau nu. Eu am o singura observatie de facut. In lumea lui Caragiale, canaliile erau simpatice.