Sindicatul este o prezenta din ce in ce mai discreta in Romania. Linistea sociala nu trebuie sa ne bucure pina la capat.

Nici un „huo" mai sanatos n-a prea zdruncinat linistea Palatului Victoria in ultimul timp. Nici o coloana de manifestanti n-a mai dat traficul bucurestenilor peste cap. Nici un mare protest muncitoresc nu s-a lasat cu invitatii la discutii cu mai-marii puterii politice. Nici o greva mai sanatoasa nu s-a prea strecurat printre stiri. Nimeni nu prea mai protesteaza in ultimul timp.

La prima vedere, aceasta liniste sociala se poate inscrie in logica normalitatii. Am putea spune chiar ca economia romaneasca, in mare parte ajunsa pe miini private, este chiar generatoare de satisfactii pentru cei care-o intretin, din moment ce, in lipsa oricarui protest, salariatii nu pot fi decit multumiti.

Chiar si pentru un acuzator al militantismului proletar, aceasta liniste are totusi in ea ceva periculos: sindicatele din aceasta tara par a nu mai avea forta sa coaguleze mase mari de salariati pe care sa le convinga sa-si ceara drepturile. Pentru ca, totusi, ar fi absurd sa credem ca, intr-o tara cu salariu mediu de 200 de euro, toata populatia muncitoare este multumita.

Iar sindicatele au iesit de multa vreme din scena si pentru ca nu mai au sefi decit pe hirtie. Dumitru Costin are mai multa treaba in Parlament, gura lui Hossu se odihneste de vreo jumatate de an, Liviu Luca pare interesat mai mult de afaceri cu actiuni la Petrom decit de salariatii de la Petrom, Radoi de la Metrou merge mai des prin sediile PSD decit prin subteranele Bucurestilor etc. Doar sindicalistii din invatamint mai pun ceva gaz pe focul bugetului.

Nu vreau sa creada cineva ca ar fi de dorit o dezordine sociala, ca sint adeptul cresterii salariului cu bita in mina sau ca se poate trai mai bine dupa ce se blocheaza Piata Victoriei. Insa apatia miscarii sindicale creeaza un dezechilibru in relatia negociata angajat-angajator. Cum munca nu este decit un factor de productie, depinde de patron cit de mult o stipendiaza, iar daca, nici macar la nivel teoretic, el nu simte nici o amenintare minimala, orice crestere salariala care ar putea fi posibila va fi pe undeva pe la coada listei de prioritati. De aceea, o miscare sindicala ceva mai activa ar putea avea si ea o contributie pe drumul convergentei salariale cu vecinii mai bogati ai Uniunii Europene. Efect pe care si-l doresc chiar si guvernantii.

Momentan, situatia e „calduta": somajul este mic (in unele zone, ingrijorator de mic), concedieri masive nu se prea mai fac, salariile, de bine, de rau, cresc, iar romanul nemultumit are peste 20 de tari la dispozitie, daca nu-i place la el acasa. Insa daca dupa citiva ani de cresteri de preturi, romanul muncitor, drogat acum cu manea, fotbal, bere si telenovele, s-ar gindi ca face mai multi bani decit ii da patronul, doar la el poate sa se plinga. Pentru ca sindicatul, chiar daca e, se pare ca are alte treburi.