Macar de dragul aparentei, Tariceanu ar fi putut sa nu-si faca ministrii vinzatori ai averii statului. Ar fi putut angaja pe cineva care se pricepe.

Sa presupunem ca premierul Tariceanu nu s-a gindit nici un moment la rotunjirea veniturilor celor cinci ministri ai sai atunci cind i-a uns in Comisia de privatizare a uzinei Daewoo. Sa presupunem ca, asa cum ne anunta Guvernul printr-un comunicat scris in limbajul Epocii de Aur, premierul a avut in vedere competenta si experienta in ale privatizarii (e vorba doar de BCR, care se vindea aproape de la sine) care sa garanteze o tranzactie corecta, transparenta si rapida. Sa presupunem ca nu ochiul dracului, ci dorinta de a face bine i-a impins pe ministri sa accepte.

Chiar daca am putea fi intr-atit de binevoitori, haideti sa ne intrebam: nu se putea face si altfel? Pentru ca se putea, si, in acest caz, ministrii nu cistigau din prezenta in comisii mai mult decit din leafa, Tariceanu nu mai putea fi banuit de satisfacerea pecuniara a membrilor cabinetului sau, de ce nu, de domolirea limbii ascutite a colegilor de coalitie - sa nu uitam ca doi dintre cei cinci ministri sint pedisti.

Solutia era simpla si se numeste agent de privatizare. Adica o firma internationala care incearca sa vinda cit mai profitabil uzina, pentru simplul motiv ca avea comision de succes, adica un procent din valoarea tranzactiei. Ar fi, intr-adevar, o practica noua, pe care am fi inventat-o la final de privatizare si care nu s-ar impaca deloc cu precedentele romanesti in ale vinzarii averii statului de catre persoane politice - tranzactii caracterizate, cu putine exceptii, de adinci suspiciuni de spaga, pe linga care povestile (vechi si ele) cu banii incasati suplimentar de cei care privatizeaza sint mizilicuri.

In plus, pastrindu-ne presupunerile nevinovate de mai sus, practica imaginata de noi l-ar scuti pe Tariceanu de posibilele viitoare explicatii jenante. Acum, rasplata pentru munca ministrilor se face intr-un mod practicat in locuri care tin mai degraba de desfatarea trupului decit de incrincenarea neuronilor. Adica plata se face inainte. Si ne aducem aminte ca, atunci cind a venit o cerere, partial indreptatita, ca ministrii care au asudat pe bani multi ca sa (nu) vinda CEC-ul sa dea frumusel banii inapoi, surse guvernamentale au susurat suav ca nu exista lege pentru asa ceva. Adica prestatie platita, dar nefinalizata, spre rusinea chiar si a truditoarelor in ale datului din gura!

Si mai e ceva, legat de tranzactia corecta! Poate cumva sa ne garanteze premierul ca, in cazul in care privatizarea va fi, in viitor, descusuta pe la DNA, va raspunde cu capul vreunul dintre ministrii pe care-i plateste azi ca sa nu se intimple asta? Fara sa fac vreun proces de intentie, ma gindesc la faptul ca beneficiile sint individuale, dar raspunderea este solidara. Iar in ceea ce priveste privatizarea, dosarele n-au prea vazut masa judecatorului.