Subiectul meu s-a aflat, de curind, in focul mediatic: noua lege a Cultelor. Un pur produs al modernitatii, daca ne amintim ca, pina la Reforma protestanta, nimeni nu s-ar fi gindit sa legifereze relatia Stat-Biserica.

Inaintea conflictelor religioase din secolul XVI, exista doar „crestinatatea", bazata pe alianta dintre imperiul de sorginte romana si puterea spirituala a papilor. In sinul medievalei „christianitas", nimanui nu i-ar fi trecut prin cap disocierea dintre „imperium" si „sacerdotium". Iata insa ca revolutiile au fortat divortul. De atunci incoace, Statul a tot emis legi menite sa-l „protejeze" de aliatul repudiat... Daca pe vremea socialismului radical (care a inspirat nazismul si comunismul) separatia Stat-Biserica a dobindit o strictete dogmatica, dupa 1945 (in Vest) si 1989 (in Est) adversitatea celor doi factori s-a domolit. Partidele crestin-democrate au reconstruit Europa apuseana, incurajind ideea ca Statul si Bisericile pot sa colaboreze pentru „binele comun" al cetatenilor si... credinciosilor. Nimic mai natural, astazi - cind libertatea s-a extins asupra Europei Rasaritene -, decit sa codificam, la rindul nostru, relatia dintre democratie si religie. Cu atit mai mult cu cit „cele doua Europe" s-au regasit in UE.

Regimul comunist s-a opus religiei, aplicind acest principiu leninist prin Decretul-lege nr. 177 (1948), care instaura tirania Statului asupra Cultelor. Pare neverosimil, dar amintitul cadru „legal" a functionat pina acum citeva zile, cind noua lege a Cultelor a intrat in vigoare. E drept ca guvernele postdecembriste au incercat sa adopte o alta legislatie, insa n-au avut succes. De ce? Pentru ca Statul fesenist privea Bisericile printr-o lentila rosie. Pentru ca sefii Cultelor nu s-au pus de acord asupra nici uneia dintre formulele vehiculate. Dar si pentru ca Biserica Ortodoxa, larg majoritara, nutrea ambitia de a fi recunoscuta drept „nationala", ceea ce n-a fost pe placul altor confesiuni. Dupa 2004, tinarul secretar de stat pentru Culte, dl Adrian Lemeni, a reusit un tur de forta: acela de a obtine, prin laborioase negocieri, acordul sefilor de Culte asupra unui proiect care s-a bucurat, ulterior, de masivul suport politic al partidelor parlamentare. In ultimii doi ani, textul s-a aflat in dezbatere publica si a fost pozitiv evaluat de catre expertii principalelor organisme de monitorizare a drepturilor omului (Comisia de la Venetia/Consiliul Europei, Comitetul Helsinki, OSCE sau Consortiul european pentru relatiile Stat-Biserica). Pe scurt, dl Lemeni a procedat ca la carte, ajutindu-ne sa „intram in Europa" fara balastul bolsevic din anii postbelici.

Dupa ce presedintele Romaniei a promulgat legea asumata de Guvern si votata in Parlament, citeva ziare au supralicitat critic doua obiectii: conditiile - „prea severe" - pentru inregistrarea noilor Culte (12 ani de existenta, plus 0,1% din populatie) si articolul 13 (introdus la sugestia Cultului musulman), prin care se descurajeaza ofensarea publica a simbolurilor religioase. Sint asemenea obiectii valide? Dupa mine, deloc. De vreme ce nu exista „acquis" comunitar in acest domeniu, fiecare stat membru al UE dispune de libera initiativa. Prin urmare, nu se poate afirma ca noua lege a Cultelor ar fi „antieuropeana". Singura constanta europeana a legislatiei specifice vizeaza distinctia „cult/asociatie religioasa", cit se poate de prezenta in textul romanesc. Viziunea noii legi consacra parteneriatul social dintre Stat si Culte dupa un model deja practicat in Germania, Italia, Cehia sau Slovenia, tari care, din cite stiu, n-au fost recent demascate ca dictaturi. Cit priveste „severitatea" conditiilor de recunoastere, Austria ne-a intrecut (pentru ca le cere noilor Culte 20 de ani vechime si 0,2% din populatie). Ramine chestiunea „ofensei publice". Sincer, nu vad de ce libertatea ateilor ar trebui sa poata insulta, pe strada, sensibilitatea oamenilor credinciosi (indiferent de apartenenta lor confesionala). Constitutia Romaniei recomanda toleranta reciproca, nu unilaterala. Atita vreme cit adeptii diferitelor credinte nu cer interzicerea ateismului sau manifestarea convingerilor agnostice, de ce-ar accepta ei, in schimb, aparitia unor forme publice de blasfemie? Polemica antireligioasa se poate oricind manifesta ca produs cultural, pe care credinciosii n-au decit sa-l boicoteze. Articolul 13 nu trateaza acest registru.

O jurnalista se temea, deunazi, ca noua lege a Cultelor va fi invocata pentru neautorizarea Gay Fest 2007... Faptul ca Bisericile crestine dezaproba sodomia nu are de-a face cu drepturile minoritatilor sexuale si nici cu... insultarea publica a simbolurilor religioase. Eu, unul, ma tem de altceva, si anume ca noi, romanii, nu vom mai construi nici o alta catedrala, in afara de cea pe care umanistul Dumitru Gorzo a plamadit-o, pios, din slanina.