"Jimbolia era numita odinioara <<Micul Weimer al svabilor banateni>>, poseda un hipodrom, biblioteci, orchestre, cluburi... Profilul era agraro-industrial: existau tarani, meseriasi si industriasi. Fiecare categorie sociala avea clubul ei, asociatia ei culturala. Ciudatenia acestui mic oras este ca o vreme a fost in stapanirea sarbilor, iar in 1924 s-a alipit de Romania in urma unei galcevi care a avut loc intre deputatul pe care l-au ales ei si cetatenii si autoritatile orasului. Sarbii fusesera foarte duri cu ei, impozitele erau foarte mari si, la venirea lui in Jimbolia, deputatul a fost intampinat cu ostilitate, a fost chiar huiduit. Infuriat, acesta a cerut un schimb de localitati. Schimbul ne-a fost favorabil."
Petre Stoica, mi-ai spus ca esti singurul locuitor din Jimbolia fara televizor. Cum ai reusit sa te salvezi?
Sunt un bolnav de presa. Imi place sa frunzaresc intai, sa vad titlurile, apoi sa citesc, sa rumeg, sa compar. Zilnic citesc 4-5 cotidiane care ma costa o avere. Nu mai vorbesc de saptamanale. "Dilema" si "Catavencu" vin cu regularitate, dar sunt alte reviste culturale care vin cand da Dumnezeu. Am si abonament la "Romania literara", la "Cotidianul". La mine cutia postala e plina tot timpul. Fiind pasionat al presei zilnice pe mine ma intereseaza sa-mi vina dimineata la prima ora, nu la pranz.
Citind presa care-ti vine la Jimbolia, iti mai trece dorul de Bucuresti?
Dorul de Bucuresti e si in functie de evenimente. In 2005 am fost, cred, de vreo zece ori. E drept si din motive sumbre: fratele meu era grav bolnav si m-a vrut tot timpul langa el, pana a murit, apoi au fost targurile de carte. Anul asta am fost numai de trei ori. Deci dorul si nostalgia de Bucuresti se consuma in functie de evenimente.
La Targul de Carte "Gaudeamus", din noiembrie, nu vii?
Nu cred, pentru ca am probleme de natura medicala, din pacate.
Iti apare vreo carte?
Am in lucru. Mi s-au solicitat doua antologii. Trebuie sa fac o selectie din cele mai frumoase poezii pentru "Cartea Romaneasca" si editura Academiei. Le-am copiat, dar urmeaza selectia riguroasa care e destul de dificila din atatea sute de pagini de poeme.
Riscul unei selectii facute de autorul insusi este subiectivitatea.
Tocmai de aceea m-am gandit sa pun compact un volum care mi-a placut si a avut succes de critica si de cititor, drept nucleu si in rest sa mai adaug alte poeme.
Petre Stoica, esti un poet care nu mai are nevoie de laude, de piedestale. Te-ai infruptat din gloria literara inca de la primele carti, ai fost rasplatit cu premii. Regreti totusi ceva vizavi de scris?
Cu sinceritate, iti spun ca nu regret nimic. Nu am fost un mare rasfatat al sortii, dar nici un persecutat al sortii. Intotdeauna cand am fost in situatii limita nu stiu cum s-a intamplat, dar cineva m-a salvat.
Poate si natura ta boem-luminoasa a contribuit la asta.
Nu stiu sa spun, dar de cateva ori fiind in situatii limita si crezand ca ma duc la fund a venit un moment extraordinar care m-a intinerit, m-a inflorit. Am fost intr-adevar un boem. Iti dau numai un exemplu: eram pe punctul de a fi dat afara de la editura "Univers", pentru ca, asta-i adevarul, veneam intotdeauna obosit, ca imi petreceam noptile cu Nichita, cu Grigore Hagiu... Tocmai cand mi se pregatea desfacerea contractului de munca, prin Uniunea Scriitorilor am aflat ca "Secolul 20" ma angajase.
Marcel Breslasu era directorul revistei pe atunci.
Da, si m-am inteles foarte bine cu el.
Cand eu am inceput sa citesc "Secolul 20" era de-acum Dan Haulica redactor sef. Dar am citit cateva numere care mi s-au parut foarte bune.
Revista era foarte buna, mai cu seama grafic. Dupa ce am aflat de angajare, m-am dus la "Doina", unde era locul nostru de intalnire. (Restaurantul "Doina" se afla foarte aproape de vechiul sediu al Uniunii Scriitorilor si, bineinteles, era adesea vizitat de scriitori. I.M.) Acolo m-am intalnit cu seful meu de la "Univers". Mi-a spus ca am fost concediat si atunci am scos proaspata numire de la "Secolul 20". Sau, sa-ti mai spun despre anchetarea mea de catre Securitate, cand Constantin Chirita m-a salvat, si a doua zi cand trebuia sa fiu prezent din nou in fata anchetatorilor nu a mai fost nevoie sa ma duc? Totul a depins de cateva minute petrecute in biroul lui D.R. Popescu, in care se afla si Constantin Chirita care m-a intrebat ce-i cu paloarea asta de pe chipul meu. Intamplarea a jucat intotdeauna un rol in viata mea: de cate ori eram cu un "picior in groapa", venea cineva si ma scotea.
Cum te-ai inteles apoi cu Dan Haulica?
Excelent. Putini stiu ca "Secolul 20" a fost o revista foarte persecutata. La inceput Beniuc il persecuta pe Breslasu, din motivele bine cunoscute (Ema Beniuc a fost intai sotia lui Breslasu), revista era de gradul III, adica drepturile de autor erau mai mici, nu exista o masina a redactiei... Repet: m-am inteles extraordinar cu Haulica si cu ceilalti redactori. Cand am ajuns sa lucrez acolo inca erau restrictii. Mari autori, Kafka, Musil de exemplu nu puteau fi publicati. Brusc un telefon primit de foarte sus a dat o noua orientare revistei...
Si a inceput seria aceea fabuloasa de publicare a marilor scriitori.
Ma mai ocupam atat de limba germana, cat si de maghiara, ca unul care o cunoastea cat de cat. Nu exista dihonie intre noi. Pana la venirea mea am aflat ca fusesera scandaluri uriase. Au fost momente cand intervenise C.C.-ul. Terenul era defrisat cand am venit eu.
Era o revista de nivel european, ca sa nu mai vorbim de remarcabila tinuta grafica realizata de Geta Bratescu.
De multe ori exigenta lui Dan Haulica ducea la mari intarzieri pentru care era criticat. El tinea enorm la redactori si cand se dadeau prime el se taia intotdeauna si transfera banii la femeia de serviciu. Si nu era un om bogat. Facea cadouri de ziua fiecaruia. Un om de mare delicatete. Nu avea agresivitate in corectarea unor greseli. Iti arata greseala cu mare discretie.
Avea si pasiunea unor inventii lexicale.
Si a unor titluri speciale. Ii cunosteam slabiciunea si cautam sa-i fiu pe plac. Aveam mereu rezerve de titluri.
"Secolul 20" a fost si rampa ta de lansare.
Aici veneau straini si, datorita prezentei mele in redactie am putut iesi in lume. L-am cunoscut de exemplu pe Wolfgang Kraus, un mare eseist cu relatii politice din Austria care mi-a promis o invitatie, o bursa. A fost prima tara cu care am facut schimburi diplomatice.
Ce an era?
Era 1964 si banuiesti ca nu se putea calatori decat foarte greu. M-a chemat Beniuc si mi-a spus ca mi-a fost aprobata o bursa in Austria. De fapt, vroia sa aiba o iscoada pentru A.E. Baconsky care era invitat si el impreuna cu Nina Cassian. Beniuc fusese avizat de Kraus, care era directorul lui "Osterreichische Gesellschaft fur literatur" si avea relatii politice, cum spuneam, extraordinare, ca, daca nu mi se da voie mie nu vor fi primiti nici ceilalti. Boema mea a inceput cu descalecatul meu in Bucuresti, deci in 1950. Aveam o locuinta la subsol unde veneau pictori, oameni fara capatai si unde l-am avut oaspete timp de doi ani pe Dimitrie Stelaru. El ne-a introdus in lumea lui si as putea vorbi la nesfarsit despre acest foarte bun poet care a avut la vremea lui o popularitate egala cu cea pe care a avut-o mai tarziu Nichita Stanescu. Era bun prieten cu sculptorul Ion Vlad. In timpul bombardamentelor s-au mutat la Sighisoara si un proprietar de restaurant a spus: "Daca-mi pictati un perete va dau mancare gratis". Cand pictura a fost finita, reiesea ca Sighisoara e port la mare. Portretul pe care i l-am facut in scris a fost apreciat ca ideal. Nimeni nu mi-a reprosat ca n-as fi spus adevarul.
Din pacate "din regie" mi se spune ca spatiul dialogului s-a consumat. Va urma cu siguranta altul.
Poemul
"O furnica traversand taisul securii"