In ultimii 50 de ani, cel putin, romanii au dezvoltat o vocatie pentru clipele pierdute si, concomitent, un teritoriu fertil pentru supravietuitorii de profesie. Putine sint acele momente in istoria unei tari in care aparitia unor personaje oportune poate schimba mersul lucrurilor inspre mai bine. Cind ratezi astfel de ocazii, rezultatul se traduce in ani si ani ce prafuiesc o reforma care ar fi putut sa fie, dar nu a fost, sau in sansa unei alte vieti incremenite la stadiul de speranta. Iar vina pentru asemenea clipe pierdute nu poate fi decit una colectiva. Degeaba critici esecul atunci cind propunerile de succes sint aproape inexistente. Iar pentru asta, romanii au dezvoltat, in ultima jumatate de secol cel putin, o adevarata vocatie. Este un fel de joc al istoriei, in care atunci cind ne vine rindul sa dam cu zarul, fie ne tremura mina si il scapam, fie nu sintem atenti si ne trece tura.

In 1956, Romania a trecut legata la ochi pe linga sansa de a produce o schimbare in stalinismul manevrat cu abilitate de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Intelighentia romaneasca a cazut in capcana unei false destinderi a sistemului, iar oameni precum Miron Constantinescu si Ion Chisinevschi erau mult prea slabi pentru a putea darima soclul unui supravietuitor prin definitie. Si oricum, oportunismul lor constituia motivatia actiunilor intreprinse mai degraba decit un spirit de schimbare. Povestea s-a repetat si in 1989, cind un alt supravietuitor de cariera, Ion Iliescu, a mascat mitul interventiei providentiale si a transformat intr-o temporizare dusa la extrem ceea ce ar fi trebuit sa fie, in primul rind, o cursa de recuperare a unei civilizatii pierdute. Un program concertat de avorturi provocate prin care fetusi cu malformatii odioase sa fie expulzati catre nefiinta. Dar toate acestea s-au dovedit imposibile. Fenomenul Piata Universitatii a fost urmatorul moment ratat. Slabiciunea fostilor nomenclaturisti din 1996 nu a fost exploatata la maximum, iar in 2000 un clan al hamesitilor dupa putere si inavutire personala a trimis schimbarea acolo unde ii era locul, dupa cum „dovedise" ca stie sa conduca timp de patru ani.

Care anume a fost cauza atitor ratari glorioase? Imposibilitatea societatii de a genera caractere puternice, dornice si apte in acelasi timp de a produce un declic in mecanismul de functionare a Romaniei sau nesansa ca tocmai aceasta societate sa poata furniza in schimb o serie continua de supravietuitori. De oameni care se adapteaza repede si scapa rapid din capcanele intinse, iar la rindul lor ticluiesc aparate mestesugite pentru a-si scoate contestatarii din lupta?

2007 se anunta a fi urmatorul punct ce se poate inscrie pe lista clipelor pierdute, daca nimeni nu isi da seama ca este momentul sa intervina. Supravietuitori sint din belsug. La fel ca intotdeauna. In absenta contestatarilor cu forta, de partea cealalta ramin cei adusi in postura de nenorociti. Iar speranta se transforma in rabdare.