Adversarii britanici ai integrarii europene au sustinut ca cea mai mare realizare a „proiectului european" este mitul, care doar el poate explica amagirea si dorinta sincera de integrare ale tarilor mici.

Observatia mi se pare exacta, dar intr-un sens care lasa peioratia deoparte. Pentru noi nu doar UE este rezultatul fascinatiei exercitate de o „povestire" atragatoare, ci si unitatea noastra statala, adica Romania „intregita" de dupa 1918. Niciodata provinciile romanesti nu fusesera laolalta si ca urmare nu existau traditii sociale si statale comune, nu exista o istorie care sa furnizeze precedente. Romania Mare a fost mai intii un mit, aparut incetul cu incetul prin secolul al XVIII-lea, ca Dacia preromana, pentru a dobindi apoi o formulare articulata si explicita prin generatia de la 1848. Si, intr-adevar, la fel ca si astazi, cind asistam la tendintele uniformizatoare ale Uniunii Europene, statul unitar national roman a exercitat asupra provinciilor sale o presiune nivelatoare, una care a avut ca tinta armonizarea sociala, dar care a numarat printre efectele ei destule distrugeri. De altfel, a spune ca o constructie politica este efectul unui mit este echivalent cu a recunoaste forta ideilor in istorie in detrimentul asa-numitelor forte materiale si al „necesitatii istorice".

In noaptea de Anul Nou, in Piata Universitatii din Bucuresti, presedintele Traian Basescu a formulat pe scurt versiunea romaneasca a acestui mit european, remarcind ca de la 1 ianuarie romanii „se intorc acasa". Este, banuiesc, evident ca afirmatia aceasta nu are adevar istoric si ca traieste exclusiv in spatiul reprezentarilor despre noi insine. „Acasa in Europa" suna iarasi mai curind ca un manifest politic, e un fel de a spune ca Europa devine a noastra, ca vom incerca sa o apropriem, sa o domesticim. Minciuna aceasta are insa puterea de a crea convingeri politice mai puternice decit orice discurs. Nu pot evita constatarea ca asistam la un proces istoric care antreneaza o mare doza de irational, in pofida rationalismului planificator care a stat la baza proiectului.

„Adevarul" despre constructia europeana pare, pe buna dreptate, sa fie ultima preocupare a romanilor. S-ar putea obiecta insa ca proiectul european nu poate fi echivalat cu proiectul statului national de vreme ce nu suscita entuziasme si adeziuni populare. Intr-adevar, Uniunea Europeana aduce cu sine o pierdere importanta de suveranitate nationala si ca atare contine un serios deficit democratic. Mi-este imposibil sa vorbesc in numele cetatenilor altor tari ca Marea Britanie sau Danemarca, dar cit priveste situatia romaneasca pot spune ca acest deficit este, paradoxal, in avantajul nostru. Lasata in voia ei, in voia democratiei reprezentative de dupa 1990, Romania ar fi evoluat in sensul unui nationalism acerb si al corelativului sau etatismul cvasisocialist. Se vede si acum ca opozantii integrarii depling privatizarea bancilor si a sectorului energetic, regreta deschiderea pietei interne pentru produsele straine si lipsa subventiilor la export. Statul national ar fi tins sa-si conserve controlul asupra economiei din motive de securitate si nu intimplator majoritatea sectoarelor economice au fost numite pina recent „sectoare strategice". Statul national roman integral ar fi conservat preocuparea obsesiva si umilitoare pentru securitatea alimentara si pentru stocurile de „griu panificabil". In plus, legislatia opresiva a anilor ‘90 ar fi ramas in vigoare ranforsind ideologia statului national si monopolul cultural al unui grup terorist din specia lui C.V. Tudor si Adrian Paunescu. Mitul statului national, creator la vremea lui, pare astazi complet epuizat, nu mai produce nimic valoros , ci numai deseuri dintre cele mai greu reciclabile. Ultima mare inflacarare „nationala" ne-a dus in fundatura cultului antonescian. Nu spun ca nu ar fi fost de dorit sa se intimple altfel. Ani intregi am visat un „nationalism romanesc" capabil sa produca el insusi un proiect al modernizarii, unul care sa-si dea el insusi criteriile devenirii, am dorit sa fim propria noastra Capitala, dar am vazut cu regret ca acest lucru nu a fost cu putinta.

Problema noastra legata de integrare nu rezida atit in caracterul „amagitor" al proiectului european si nici in pierderea de suveranitate, ci in preluarea entuziast mecanica si in absenta spiritului critic. Deocamdata asistam la o activitate intensa si, pe alocuri, candida care face ca PSD sa imite social-democratia, PD sa caute febril o doctrina crestin-democrata, PNL sa imite surprinzator o stinga europeana ale carei mobiluri ii sint straine, in fine, care face ca administratia de stat sa imite o descentralizare al carei spirit nu il intelege. Daca ar fi sa admitem valabilitatea modelului lovinescian, mai tirziu, pesemne, formele se vor umple cu un continut autentic. Deocamdata insa Primaria de la Giurgiu pune taxe aberante, iar militantii PD aduna voturi pentru Forza Italia in comunitatile de imigranti.

Dar maladia s-a agravat atit de tare incit am ajuns sa imitam si inimitabilul, adica insusi spiritul critic. Pornind de la observatia exacta ca reflectia intelectuala asupra problematicii europene este fragila, au aparut si la noi eurosceptici radicali si speculativi, dintr-o necesitate de sistem asa-zicind ca sa umple un gol. Am ajuns asadar la o imitatie la puterea a doua, una mai subtila si care nu se lasa denuntata usor, de vreme ce se revendica de la chiar critica imitatiei servile. E o dovada in plus ca mitul integrarii si europenizarii noastre este viu si, iata, productiv in toate sensurile.