Cine matura 360.000 de metri patrati de cladire sau spala 200 de veceuri? Cum se schimba 200.000 de becuri sau se aspira 52.000 de metri patrati de covoare? Cit costa intretinerea la a doua cladire ca marime din lume? Casa Poporului, mod de administrare.

La a doua cladire ca marime din lume se lucreaza de 23 de ani si inca mai e destul de lucru. Saptamina asta s-a dat liber sa vizitam Casa Poporului. In restul anului, o vizita ghidata costa 5 lei, iar daca esti strain platesti 20 de lei. Pina azi a fost gratis. Ce se ascunde in spatele zidurilor din piatra de Vistea, cum functioneaza uzina asta ce nu scoate fum din inima Bucurestiului care ar fi in stare sa-ti manince 45 de minute din viata numai daca te pui s-o inconjuri la pas? Care sa fie viata dinauntrul palatului cu 200 de veceuri? Oricite zile ar dura vizita, ramii stapinit de convingerea ca iti scapa ceva. Turul turistic oficial, organizat de o firma de stat cu sediul chiar in palat care incearca sa scoata ceva banuti de pe urma cladirii, incepe cu Sala „C.A. Rosetti", proiectata ca sala de teatru, dar niciodata folosita pentru asta, ci pentru conferinte. Ea impresioneaza cu 600 de fotolii din piele, dar, mai ales, prin candelabrul de 1,5 tone, cel mai mare din cladirea care adaposteste 3.500 de tone de cristal de Medias. Una din ambitiile dictatorului a fost ca toate materialele care compun imobilul sa fie romanesti. Peretii salii sint imbracati in lambriu de stejar, iar intre scena si sala a fost amenajat un culoar de flori artificiale. Din cele 30 de sali de conferinte, 8 sint disponibile pentru vizitatori sau pentru firmele care vor sa le inchirieze, la 2.000 de euro pe zi. Restul sint folosite de conducerea celor doua Camere, de Guvern sau de Presedintie pentru receptii cu oaspeti straini.

Ghizii evita cuvintul Ceausescu

La ridicarea giganticei cladiri au lucrat peste 20.000 de oameni din toata tara. Numarul celor care au murit in accidente de munca din cauza heirupismului nu-l stie nimeni cu exactitate. Arhitect-sef peste o echipa de 700 de arhitecti a fost Anca Petrescu, astazi deputat PRM. Cladirea nu are, din proiect, instalatie de gaze, la cererea expresa a lui Ceausescu, care se temea de o explozie. Mincarea din restaurantele din interior se gateste la plite electrice.

La fiecare vizita ghidata, turistii, indeosebi cei care platesc 20 de lei, intreaba mereu pe unde trecea Ceausescu, unde era biroul lui, cite camere avea palatul ridicat dupa ambitiile lui Ceausescu. Insa ghizii trec repede peste intrebari si vorbesc intruna despre Palatul Parlamentului. Asa au fost instruiti de Anca Petrescu, recunoaste unul dintre ei, o studenta, in incercarea de-a muta atentia de pe imaginea dictatorului pe „institutiile remarcabile ale prezentului", dupa cum raspunde nedumeririi noastre si Georgeta Ionescu, secretarul general al Camerei Deputatilor, administratorul oficial al cladirii din 1993. De fapt, figura Ancai Petrescu bintuie la o scara mai mica, a prezentului, fiecare detaliu de cladire. Pentru faptul ca a fost proiectantul-sef, inca este intrebata asupra a orice se intimpla acolo, de la discursul ghizilor pina la achizitia de piatra pentru aleile ce imprejmuiesc palatul. Ca parlamentar, nu mai are voie sa gestioneze oficial afacerea vietii ei, asa ca a delegat firmei Anca House toate drepturile de proiectare si vegheaza la respectarea cu strictete a proiectului, adica a oricarui metru patrat ce trebuie reparat sau dus la bun sfirsit.

Covorul de patru tone Orice vizita include o plimbare prin Galeria de Onoare, un hol monumental, situat pe aripa dinspre Bulevardul Unirii. E luminata mereu, masoara 150 de metri si e taiata de trei porti glisante de stejar. Pe de-o parte, ferestre inalte ce dau spre curti interioare, pe de alta se insiruie salile de conferinte. Sala „Nicolae Iorga", decorata in stil german, aminteste de interioarele de la Castelul Peles, e placata pe alocuri cu aur industrial de 4 carate, cu tapiserii din matase si lemn sobru. In Sala „Bratianu", situata chiar in centrul cladirii, uimeste armonia premeditata: modelul covorului coincide cu modelul de pe podeaua de marmura, cu draperiile si cu modelul de pe mastile radiatoarelor. Aici a avut loc in 1994 Forumul Crans Montanta, unde s-au intilnit, dar nu si-au strins mina, Shimon Perez si Yasser Arafat. Din „Bratianu" dam in Sala „Take Ionescu", care ne pregateste pentru cea mai mare sala din palat, Sala „Unirii". Are 2.000 de metri patrati, covorul masoara peste 600 de metri patrati si cintareste patru tone. A fost fabricat pe bucati la Cisnadioara, adus la Bucuresti si cusut bucata cu bucata chiar pe podeaua Salii „Unirii". La inceputul anilor ’90, cineva, nu stie nimeni cine, a taiat 10 metri patrati din covor. Peste aproape un an, de la Cisnadioara a venit un segment care a fost cusut in locul bucatii disparute. De la o vreme, covorul urias din Sala „Unirii" nu se mai desface la fiecare petrecere, ci doar la cele simandicoase. Draperii inalte de 5 metri, decorate cu fir aurit la manastirile Moldovei, acopera usile din fier de cite doua tone fiecare, usi montate inainte chiar sa fie pusa marmura. Ceea ce le face eterne, spre disperarea Directiei Tehnice, care nu stie pe unde va scoate caciula daca se vor strica vreodata.

Zidarii din Bolintin au inca destul front de lucru. Acum ar fi costat dublu Lucrarile la Casa Poporului au inceput in iunie 1984, dar cladirea nu e gata nici azi, cind se numeste Palatul Parlamentului. Mai e de construit „intre 10 si cel putin 15 la suta din ea", in opinia lui Stefan Mirza, seful Directiei de Investitii. „Investitia a fost estimata la doua miliarde de dolari, pina in 1989 s-au cheltuit 1,1 miliarde, iar de atunci incoace inca vreo 200 de milioane. Daca ar fi fost facuta la preturile de acum, fara munca patriotica din acele vremuri, ar fi costat patru miliarde de euro cel putin", zice Mirza. Se lucreaza, in principal, cu aceiasi constructori, sase antreprenori asociati rupti din fostul trust Carpati. Sefa de santier la Casa Poporului inca din 1984, Mihaela Brinzan spune ca abia acum se lucreaza cu atentia cuvenita unei cladiri de prestigiu: „Pe vremea aceea, trimiteam in tara modelul de ipsos, mesterii pietrari de la Simeria, Tulcea sau din alte parti taiau dupa model si ne trimiteau bucatile de piatra pe care le asamblam aici, dar piatra avea incluziuni de fier, care, in timp, dau culoarea ruginie. Acum supunem fiecare bucata la diferite tratamente, de uniformizare a culorii, impotriva diverselor ciuperci, impotriva apei, cu materiale nemtesti pe baza minerala". La izolarea unei parti de acoperis lucreaza azi niste baietani din Cimpina, tot acolo sus, la al paisprezecelea etaj, i-am gasit la treaba pe finisorii din Alexandria sau pe mesterii din Bolintinul de Ilfov, comuna unde toti au aceeasi meserie, zidar.

Centrala din RDG

Parcarea subterana de la Palatul Parlamentului masoara 47.000 de metri patrati si a fost construita pe locul fostului stadion „Republicii" - ridicat la initiativa regelui Carol I, singurul stadion cu nocturna din tara prin anii ’30. Acolo unde se juca fotbal sau se organizau, prin anii ’53-‘54, galele de box care l-au facut campion pe Ion Monea e loc sa parcheze astazi 20.000 de masini. Cel mai bine pazite sint limuzinele de protocol ale Presedintiei, sase Mercedesuri interminabile.

Intr-un alt subsol functioneaza centrala electrica de ventilatie, care asigura incalzirea si aerul conditionat al cladirii. Sint 30 de grupuri de ventilatie, fiecare cu cite doua motoare. Consuma 1.200 KWh. Adusa in 1988, centrala a fost montata in 1995. E organizata pe doua siruri, pe dreapta, motoarele care scot aerul din sali, pe stinga, cele care-l introduc. Construita la o fabrica din Republica Democrata Germana care acum nu mai exista, centrala era moderna in ’88, dar acum e uzata moral, consuma prea mult in comparatie cu suratele ei moderne: 480 kg freon pe an, freon din ala toxic, ca la frigiderele vechi. Nu poate fi insa schimbata, pentru ca asa e stabilit in proiectul initial. La fel de depasite tehnic sint si lifturile, care consuma 45 kw/h bucata, fata de 20-25 kw/h cit iau lifturile de azi.

Citeste si:

Cinci scari de urgenta parcurg 13 etaje, adica 50 de metri. A ramas, cumva, tot „acasa" Inginerul Dinu Zanfirescu, 52 de ani, e unul dintre putinii oameni care lucreaza in subsoluri si pe care rostul muncii ii poarta uneori sus, in salile mereu luminate. El e cel care verifica cu termometrul la fata locului temperatura, fata de cea promisa de centrala de ventilatie. Odata, pe cind se plimba asa cu termometrul ridicat intre doua degete, a ramas pironit locului. Se nastea cea mai de seama dintre amintirile „de serviciu" ale vietii sale: „Prin fata mea trecea Colin Powell, iar undeva, la citiva oameni mai in spate, pasea printesa Margareta. Se tinea acolo o sedinta NATO". Nici o amintire de serviciu nu bate insa amintirea tineretii sale, petrecuta intr-o casa situata chiar pe locul in care a aparut cea zisa a Poporului: „M-am nascut pe Strada Cazarmii, in casa cu numarul 60, printre ultimele darimate in ’83, inainte de inceperea lucrarilor".

Nici lucratorii de la cele doua puncte de alimentare cu energie electrica nu ajung vreodata mai sus de primul nivel al subsolului. „Ba da, am fost o singura data, nu mai stiu prin ce an, cind m-au chemat la pomul de Craciun, dadeau cite o plasuta pentru copiii angajatilor", isi corecteaza memoria electricianul Grasu Dinciu. Putina bucurie a vietii de subsol e poate concediul de 38 de zile lucratoare.

Alti chiriasi de soi

Constructia gazduieste si alte institutii. Unele cu acces mai usor, dar care nu se pricep sa atraga oamenii, cum ar fi Muzeul de Arta Contemporana si Muzeul Costumelor Populare. Alte institutii nu ingaduie nici electricienilor din subsoluri sa se apropie de usa lor decit la capatul unui lung sir de aprobari semnate inclusiv de Dumnezeu: Serviciul de Protectie si Paza, Initiativa de Cooperare in Sud-Estul Europei - SECI, asta e un fel de Interpol mai discret, si Secretariatul Initiativei Pactului de Stabilitate pentru Lupta Impotriva Crimei Organizate - SPOC, asta e un super Interpol, complet rupt administrativ de restul cladirii, de-si plateste singur pina si lumina, musca nu intra acolo. Mai functioneaza in cladire Consiliul Legislativ si Curtea Constitutionala.

Cel mai luxos „impinge tava"

De administrarea palatului se ocupa un asa-numit Secretariat General al Camerei Deputatilor, condus de Georgeta Ionescu, membra a PNL. Secretariatul General are 1.453 de angajati care trebaluiesc zilnic in palat cu un singur mare rost, sa asigure parlamentarilor tihna, confortul, seninatatea pentru ca mintile alesilor sa produca legi. La fiecare etaj, din colt in colt, e cite un bufet, iar intr-o parte un bufet urias, cu mese rotunde, inconjurate nu de scaune, ci de fotolii. E cel mai luxos „impinge tava" din tara, aici si chelnerii merg apasat ca senatorii. La mese domneste o fratie transpartinica. E locul in care parlamentarii din toate judetele si toate partidele discuta despre afaceri, schiteaza pe servetele strategii de infundat adversarii politici, aici se construieste cel mai vizibil spiritul de casta al puternicilor zilei. Intre aburii cuminti ai unei ciorbe de 2 lei sau asupra unei fripturi care rar trece de 5 lei. Nici un sughit la portofel.

Dintre angajatii Camerei, 795 sint functionari publici parlamentari - au depus acum vreo luna un juramint cum ca nu-si mai trag firme vreodata -, iar restul, muncitori cu spatele: 4 instalatori, 30 de electricieni, un strungar, 6 lacatusi, 4 tapiteri, un bucatar, un frizer, 12 electromecanici de ascensoare, 18 liftiere, 4 timplari, 12 gradinari, 200 de femei de serviciu, un electrostivuitorist si peste o suta de soferi. Cind e deranjat de ceva, parlamentarul nu suna direct la electrostivuitorist, ci la secretarul general. Cind Georgeta Ionescu inchide telefonul se porneste circuitul de oameni si hirtii la capatul caruia alesul are din nou bec la birou sau cazarea asigurata sau o traducere efectuata. Rarisime cazuri de refuz: „Odata, un parlamentar, unul Dutu de Constanta, parca, ne-a cerut sa-i revopsim biroul, voia o nuanta ciudata, piersiciu, da, chiar asa, piersiciu voia domnul, l-am refuzat, n-aveam piersiciu atunci", isi aminteste un sef de directie care ne-a rugat sa nu-i dam numele.

Un cetatean executa o piedica in calea uitarii. De parca asa ceva s-ar putea uita usor. Birocratia perfecta Cladirea asta gigantica mai inseamna ceva, un lucru despre care marmura inca nu vorbeste. E a doua in lume ca marime, cu cei 364.000 mp, inclusiv subsoluri si spatii tehnice, dupa Pentagon (660.000 mp), dar e prima in galaxie ca ilustrare a conceptului de „munca la stat". Aici intilnesti suprema birocratie. Un sef proaspat angajat ne-a marturisit cit de uluit a fost cind a incalcat cutuma locului si l-a sunat pe un sefulet mai mic „pe direct", nu prin secretara. A stirnit panica printre colegi, i-au trimis imediat o secretara care sa preia dispozitia si s-o duca la cel care o avea deja prin telefon. Aici ai nevoie de aprobare scrisa pentru orice si angajatii insisi numesc circuitul hirtiilor „drumul oaselor". Se consuma, astfel, 34.000 de topuri de hirtie pe an.

Odiseea unei clante

Exista la fiecare din cele 14 etaje un administrator de etaj, un om care verifica in fiecare zi daca s-a mai rupt vreo aplica, s-a mai ars vreun bec, a mai cazut vreo priza. El trimite lista directorului Directiei Tehnice, care hotaraste unde se intervine.

Clantele astea de epoca au istoria lor. Seful Directiei Tehnice, Alexandru Tanase, spune ca a fost un calvar cind au trebuit inlocuite citeva clante de epoca. „Pe vremea comunistilor, clantele epocale au fost furnizate de Urbis. Dupa Revolutie, Urbisul a fost cumparat de suedezi si noii proprietari au anulat seria de productie, au casat presele si matritele. Cind am vrut sa cumparam clante de epoca au vrut un pret urias, parca 1.200 de euro/bucata, si ne-au cerut sa cumparam cel putin o mie. Noi aveam nevoie de 50 de bucati pe an, am cautat prin toata tara, am gasit ceva similar la niste mesteri tigani si am luat de la ei. Dupa citeva luni s-au spart, am descoperit ca aveau gauri pe dinauntru. Am revenit la discutii cu suedezii, le-am spus ca le putem fi un client pe ani si ani, le-am sugerat ca si pentru ei ar fi o onoare statutul de furnizori ai Palatului Parlamentului si, dupa lungi discutii si intilniri peste intilniri, am reusit sa-i convingem sa reintroduca in productie clante de epoca. Acum participa la licitatie impreuna cu UPA Carpati, cistiga cind una, cind alta, iar pretul unei clante e intre 1.200.000 si 1.500.000 de lei vechi."

„Hocheiste" la o sueta printre coloanele de marmura. „Hocheistele" Cele care simt dimineata de dimineata, pe salele lor, reversul maretiei acestei cladiri sint femeile de serviciu. Alti angajati le spun „hocheistele", asa isi spun si intre ele, la jumatatea drumului dintre rasfat si batjocura. Mai cistigate sint cele care au sector pe etajele superioare, isi permit si iarna sa umble la serviciu la mineca scurta, spre imbufnarea colegelor care lucreaza la parter, unde aerul rece de afara ajunge mai intii, iar holurile mai mari se incalzesc mai greu. La parter se petrece zilnic un Bumbesti-Livezeni nestiut de nimeni, nici macar de proaspat infiintatul sindicat al institutiei. Aici suprafetele de curatat sint mai mari si se murdaresc mai usor, ca-s calcate de-o armata de pasi.

Femeile de serviciu incep munca la 6 dimineata, pentru ca peste doua ore, cind oamenii de birou vin, teoretic, la lucru, totul sa fi bec. „Se spala scarile, se asaza mocheta, se spala marmura", povestesc trei dintre ele, deodata. Inaintea fiecarei vizite a unui oaspete de soi, covorul rosu de afara trebuie pigulit la mina. Pentru femeile in halat albastru porumbeii nu-s niste pasari dragute, ci niste diavoli care-si lasa gainatul pe fisa lor de post. „La Sala «Cuza», acolo dam cu spaclu dupa gainat zi de zi", ofteaza Ioana Popa, 50 de ani, de 11 ani angajata pe acest post. Dar marele chin e caratul scaunelor, sint zece mii de scaune in planeta asta de marmura si nu-i nici o spinare de femeie de serviciu care sa nu poata povesti lucrul asta. Citeva luni, la inceput, au durat pentru ele bucuria si mindria de a lucra la cea mai mare cladire din tara, apoi parca si lefurile au ramas pe loc: „Nu ma crede nimeni ca am patru milioane de lei salariu, toti cred ca aici curge apa minerala la chiuveta", se indreapta de spate Frusina Anghel. Erau strinse intr-un colt, un ciorchine albastru, sa fi fost vreo 20, toate catranite de o ultima suparare, alta decit aceea ca se simt rusinate de cum sint imbracate cind tre’ sa stea pe sector la fiecare receptie, si pe acolo trec alte doamne, bine imbracate. Ce nu suporta ele mai mult si mai mult e sa vada domni bine parfumati, ramasi ultimii la vreo petrecere organizata intr-o sala din asta de prestigiu, care urineaza pe coloanele de marmura de Ruschita, „adica pe sector, ce Ruschita dom’le", sau vomita in drum spre baie. Chiar in timp ce vorbeam cu ele, cade un ordin: „La «Iorga» e o conferinta, scaunele rosii dispar, trebuie bagate cele negre", si trei femei fug iute intr-acolo. Parca era mai bine inainte, sub Nastase, „el ne dadea macar buna ziua".

Casa Poporului in cifre Cladirea are 275 de metri lungime si 235 de metri latime. Cota ultimei terase este de +84 de metri, iar a ultimului planseu de la subsol este de -9 si, partial, -15 metri. Edificiul a fost proiectat sa reziste unui seism de gradul 8,5 pe scara Richter. In imobil exista 5.100 de incaperi, din care 3.000 de camere, restul - holuri si holisoare, 28 de ascensoare din cele 51 proiectate - s-a renuntat la cele dedicate exclusiv Ceausestilor, 300 de stilpi de iluminat, 250 de reflectoare, 480 de candelabre, 1.500 de plafoniere, 1.400 de aplice, 200.000 de becuri, 52.000 de metri patrati de covoare, 2.000 de kilometri de cabluri electrice, 60 de kilometri de retea a postului propriu de televiziune ce deserveste 500 de televizoare.

Cit ajunge intretinerea la asa casa Consumul de curent electric in perioada ianuarie-octombrie 2006 a fost de 12,7 milioane kWh, consumul de energie termica in aceeasi perioada a insumat 21.350 de Gigacalorii, iar consumul de apa rece-canalizare intre ianuarie si septembrie 2006 a fost de 188.570 de metri cubi. Costul total al utilitatilor pentru perioada ianuarie-septembrie 2006 a fost de 95 de miliarde de lei vechi.

VEZI GALERIE FOTO