Toti oficialii europeni intervievati de posturile noastre de televiziune si-au exprimat bucuria pentru aderarea Romaniei la Uniunea Europeana; o bucurie, totusi, imediat temperata de sublinierea apasata a responsabilitatilor ce ne revin in aceasta mare familie. Ni s-a sugerat - cand nu ni s-a spus pe sleau - ca greul de-abia acum incepe, ca n-o sa ne fie usor, ca va trebui sa facem sacrificii s.a.m.d. Ascultandu-i pe toti acesti euro-lideri impreuna cu amicul Copel Moscu, prima mea reactie a fost de genul "Ei, n-o fi dracul chiar atat de negru!..." Si tocmai amicul mi-a atras atentia ca expresia asta face parte dintr-un repertoriu clasic al jemanfisismului nostru specific, al tendintei autohtone - aproape metafizice - de a eluda, printr-o gluma, o vorba de duh, dificultatile, de a ne situa mereu intr-o "no man's land" unde totul e posibil, dar nimic nu e serios, intr-un taram "ou tout est pris a la legere". Si, instantaneu, ne-au venit in minte alte expresii tipic romanesti pe care un european nu le poate intelege. De pilda: "Ce-am avut si ce-am pierdut"; "Rau cu rau, dar mai rau fara rau"; "Ca n-o fi foc"; "Daca nu curge, pica"; "Hai, dom'le, ca se lasa (el) ea..." (in sensul ca o piesa montata gresit, o femeie care te refuza etc. pana la urma, in timp, "se da pe brazda"); "De ce? Iac-ase..."; "A face rost"; "Merge si-asa"; "Lasa-ma sa te las"; "A se pricepe la..." (se subintelege: la toate. "Am eu un var care se pricepe si la gresie si la faianta si la parchet si la zugravit si la instalatii, va repara si frigiderul...", adica, vorba lui Caragiale, "din toate - cate nimic").
Ce-i drept, avem si spirit autocritic: "Ca la noi - la nimenea"...